Comunitatea parohială – elemental fundamental al misiunii eclesiale
Pornind de la această comunitate particulară, completă ca mod şi posibilitate de comuniune cu Dumnezeu Sfânta Treime, nu trebuie să ne imaginăm că toate grupurile iniţiale de admiratori ai Evangheliei, sau simpatizanţi ai doctrinei creştine, alcătuiau comunitatea eclesială.
Slujirea în cadrul comunității parohiale se realizează în mod plenar în sensul că nu un singur slujitor slujeşte Dumnezeirii, sau că reprezintă un exponent singular al Acesteia, ci în sensul că el este exponentul întregii comunităţi în această demnitate. Propriu-zis, nu există slujire sfântă înafara turmei sfinte, comunitatea celor care-L mărturisesc pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, Unicul Mântuitor şi Cap al Bisericii Sale. Denumirea de preot paroh nu trebuie înţeleasă administrativ: managerul unei parohii, ci, dimpotrivă, slujitorul unei comunităţi.
Comunităţii creştine îi corespunde, în mod concret, o comunitate umană. Aceasta este turma cuvântătoare din care face parte un număr de persoane grupate/strânse în jurul unui preot într-o stare de adâncă intimitate duhovnicească ce implică relaţii interpersonale şi de slujiri reciproce între ei, şi între ei şi Dumnezeu.
Comunitatea este condiţia primirii Duhului Sfânt, a prezenţei lui Hristos în mijlocul acesteia. Ce este trist, din punct de vedere misionar, este faptul că atât comunităţile rurale, cât şi cele urbane au slăbit în unitatea internă.
La sate, comunităţile şi-au împutinat grupul de credincioşi datorită mai multor factori: migraţia spre oraş datorită lipsei locurilor de muncă, scăderea natalității datorită lipsei de perspectivă a proiectelor de viață în rândul tinerilor, izolarea rurală prin inexistenţa unor condiții minime de viaţă (şosele, apă, curent electric, internet etc.), lipsa unei surse educaţionale de performanță de la nivelul preşcolar până la cel gimnazial, şi nu în ultimul rând, lipsa unei viziuni actuale de dezvoltare strategică a unor proiecte economico-politice concretizate în aria zonelor rurale defavorizate.
În mediul urban, spiritul de comunitate eclesială este mereu slăbit de duhul secularizării excesive pătruns prin ideologiile de tip post-modernist: sincretismul de tip new-age-ist, globalismul social şi economic, migrația forței de muncă spre ţările occidentale cu o spiritualitate ne-ortodoxă, reînviorarea mişcărilor de tip ateisto-umaniste, lipsa evidentă a preocupărilor intelectuale legate de cultura şi spiritualitatea poporului român şi urbanizarea excesivă prin care se trece prea uşor de la omogen la eterogen. În macroparohiile urbane, credincioşii constituie o masă anonimă pe care preotul nu o poate, fizic, vizita nici măcar o dată pe an, de aceea parohia contemporană trebuie să rămână în cadrul unei reflexii de strategie misionar-pastorală postmodernă.
Într-o lume puternic urbanizată riscul de a-ţi pierde identitatea, calitatea de membru activ al unei comunități eclesiale, este iminent:
,,Locuitorii de azi din marile oraşe sunt în mare parte cetăţeni nominali. Stabiliţi prin convenţii sociale şi profesionale, ei nu fac parte trup şi suflet din cartierul sau oraşul lor, iar credincioşii nu au sentimental profund de apartenenţă la o comunitate parohială. Mulți dintre ei nici nu-şi cunosc preotul, sau, ceea ce este şi mai grav, sunt mulți preoţi care nu-şi cunosc credincioşii”.
În afara cauzelor externe, nereligoase, care afectează spiritul de unitate a comunităţilor eclesiale, ceea ce este vizibil şi de netăgăduit, socotită drept cauză internă, scăderea continuă a duhului misionar şi pastoral al preotului de parohie.
Dinamismul misionar este susţinut de Duhul Sfânt. Starea duhovnicească a slujitorului este magnetul nepolarizat al misiunii parohiale.
Îndurerat de nestatornicia preoţilor în comunităţile parohiale şi grabnica lor schimbare, Sfântul Ciprian al Cartaginei, în Scrisoarea a V-a, îndeamnă pe mai marii Bisericii:
,,vegheaţi aşadar și fiți prevăzători, ca acest lucru să se facă cu luare-aminte, cât mai sigur, pentru ca înşişi preoții care slujesc acolo celor ce vin pentru a se mărturisi, să se schimbe între ei fiecare dimpreună cu fiecare diacon, căci schimbarea persoanelor şi rânduirea celor adunaţi micşorează zelul”.
Lipsiţi de duhul unităţii în comunitatea eclesială, credincioşii se simt străini, pelerinii unei spiritualităţi nestatornice care îşi riscă propria-i destrămare. ,,Parohia nu este rezidenţa principală sau stabilă a Bisericii particulare (locale), ci rezidenţa precară sau pasajul”, scara şi puntea înălţării credinciosului spre cer.
Deşi comunitatea parohială este conturată de un spaţiu concret şi lumesc, în pelerinajul lor prin lume credincioşii depăşind barierele stricăciunii şi ale păcatului de aici, îşi continuă nestingheriţi călătoria spre Împărăţia Prea Sfintei Treimi. Trăiesc în comunitate şi lume, dar sunt, prin ceea ce fac şi gândesc, deasupra acestora. Se pun în slujire, alături de preoţi şi diaconi, spre întărirea şi armonia tuturor. În mod traditional, comunitatea parohială este considerată cheia reînnoirii eclesiale pentru că însufleţeşte şi direcționează slujirea profetică, liturgică şi filantropică a membrilor săi.
Comunitatea parohială este lumina unei familii strâns unite în jurul parohului prin care se reflectă unitatea ontologică şi original Bisericii Primare: ,,iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 4, 32). Din această comunitate familială se desprind raporturile frăţeşti ale membrilor, esenţa credinţei unice, Sfintele Taine ca lucrări dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, şi faptele iubirii creştineşti împărtăşite, deopotrivă, tuturor, avându-L permanent în centrul său pe Hristos Mântuitorul: ,,că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Parohia este mica comunitate eclesială care tinde spre desăvârşirea sa concretă în timp şi spaţiu. Neglijând preocupările şi mijloacele transcedentale, aceasta poate deveni uşor o evidenţă/unitate juridică robită de aspectele sociologice, economice, sociale, culturale sau istorice. Este în primul rând o comunitate euharistică. Trupul şi Sângele lui Hristos curge în trupul şi sângele comunităţii. Factorul de unitate internă a tuturor credincioşilor este susţinut de concorporalitatea şi consanguinitatea comunităţii cu Hristos. În Sfânta Liturghie, una din rugăciunile anaforalei Sfântului Vasile cel Mare enunţă invocativ că: ,,pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”.
Înnoirea comunităţii parohiale nu constă în schimbarea/înlăturarea structurii componente. Înnoirea este una pnevmatică, în Duhul Sfânt, dar mereu avându-L în centru său pe Hristos Mântuitorul, Capul întregii Biserici, inclusiv al parohiei. Prin El, în Duhul Sfânt, comunitatea parohială devine comunitate familială şi misionară. Într-o lume vastă, parohia este o mică Biserică care nu trebuie să se teamă de nimeni şi de nimic, este turma mică despre Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Luca: ,,Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32).
În ciuda fenomenului de migrare a forţei de muncă, noile comunităţi parohiale din diaspora, mici dar adunate în jurul parohiei, devin centre de mărturie a vieţii în Hristos. ,,Acesta este un fenomen de civilizaţie ale cărui cauze trebuie căutate în dezvoltarea tehnicii, să privim fenomenul migrator cu atenţie, în mod particular, fără niciun dispreţ, iar efortul (misionar) al Bisericii trebuie să se adapteze la condițiile unei lumi noi”. În acest cadru este destul de dificil articularea comunităţii parohiale la viaţa asociativă din mediul diasporal, pentru că parohia este singura realitate misionară ce îşi reexaminează permanent problemele teologice fundamentale legate de loc, identitate şi funcţia Bisericii într-o societate contextualizată.
Dacă în diasporă diseminarea/ruperea/fragmentarea parohiei pleacă de la persoane separate ce tind spre un nou loc sau mediu de viaţă constituindu-se în mici comunităţi, la nivelul parohiilor rurale diseminarea pleacă de la comunitate, sub influenţa urbanizării, spre izolare personală. Biserica, parohia, nu mai reprezintă central satului în jurul căruia să graviteze toată viaţa comunităţii, centru poate deveni, spre exemplu, noul super-market sau discoteca de tip club. Aceste deplasări axiologice se datorează spiritului competitive al unor instituţii care vin în concurenţă cu Biserica. Spre exemplu, în spiritul globalizant, un medic specialist are mult mai multe şanse să contracandideze un medic generalist, sau o şcoală tehnică să se extindă spre o arie de influenţă a învăţământului calitativ mai mare. Dar, parohia este o taină a Bisericii, este altceva decât o realitate administrativă. Din punct de vedere liturgic, este comunitatea credincioşilor adunaţi în jurul lui Hristos şi care are chipul, sau structura, vieţii umane întru totul. Ea este o familie, sau după chipul şi asemănarea acesteia.
Parohia este comunitatea umană care răspunde tuturor trebuinţelor umane. Prin deschiderea spre viaţa socială ea trece pragul contextului liturgico-pastoral şi priveşte întreaga umanitate ca pe o potenţă de asimilare a tuturor în Hristos.
„Toţi oamenii, indiferent de rasă, mod de viață sau de limbă, poartă înăuntrul lor dumnezeiasca asemănare, adică mintea, voinţa liberă şi iubirea. Pe baza faptului că frământătura umană este unitară, păcatul a provocat un grav handicap general-uman. Firea umană râmâne unită atât în măreţia cât şi în decăderea ei”.
Aceste analogii permit să se pună în lumină funcţia personală a omului nou în cadrul parohiei, nu funcţia calificativă. Precum familia este mijlocul formator al omului, la fel parohia generează, în calitate de comunitate, prin mijloacele dumnezeieşti, condițiile complete şi complexe prin care omul să-şi descopere sensul deplin al existenţei sale. Misiunea parohiei este de a forma creştinii sine addito în viaţa de zi cu zi şi prin mijloacele evanghelice, de aceea este nevoie de un responsabil principal: preotul paroh.
Sursa: Altarul Reîntregirii, Serie nouă, Anul XIX, nr. 1, ianuarie – aprilie, 2014, p. 70-75.
