Iisus Hristor – Tămăduitorul
Slujirea tămăduitoare a lui Iisus este o parte integrantă a învățăturii Sale, în cadrul căreia cuvintele și lucrările Sale alcătuiesc un întreg unitar: „Și Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor” (Matei 9, 35).
În Sfintele Evanghelii sunt amintite nenumărate exemple de vindecări săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos. Aceste vindecări minunate au adus mulți oameni la credința în Hristos (Ioan 11, 25). ,,Nimeni nu este exclus de la o astfel de întâlnire. Minunile lui Hristos ating orice fel de persoană şi orice situație: pe tineri şi bătrâni, pe copii, bărbați, femei şi familii, pe oameni cu tot felul de boli şi infirmități – atât trupeşti cât și sufleteşti -, pe oameni credincioşi şi pe cei a căror credinţă este departe de a fi desăvârşită, pe cei care s-au înfăţişat înaintea Domnului, cât şi pe cei pe care nimeni nu i-a adus şi pentru care nimeni, nici chiar ei înşişi nu s-au rugat”.
Lucrarea tămăduitoare a lui Iisus trebuie văzută în contextul întregii Sale slujiri. Două sunt elementele legate de vindecarea bolilor: credinţa şi căinţa.
Credința, fie precede, fie urmează vindecării în minunile săvârşite de Iisus Hristos. „Şi iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă; lar Iisus, întorcându-se şi văzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credința ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela” (Matei 9, 20-22).
Vindecarea bolilor semnifică ridicarea din păcatele noastre. Atunci când cineva este ridicat din păcate, el este eliberat. Atunci când o persoană este ridicată din pat, îl lasă în spatele său, tot la fel cel ce se ridică din păcate stă drept, în adevărata demnitate umană, dezlegând din spatele său povara păcatelor pe care le-a purtat pretutindeni. Acesta este înțelesul celei de-a patra evanghelii din rânduiala Tainei Sfântului Maslu – Matei 8, 14-23 – în care ni se vorbeşte despre vindecarea soacrei lui Petru. Această ridicare a soacrei lui Petru, prin apucarea de mână, o putem pune în legătură cu icoana bizantină a Învierii Domnului Hristos. Astfel, la fel cum „a prins-o” pe soacra lui Petru de mână, tot aşa Domnul Hristos la înviere i-a prins de mână pe Adam şi pe Eva şi prin ei pe toți cei din iad, eliberându-i de acolo. Aşadar, această „ridicare de mână” ar trebui înțeleasă ca o restaurare a firii omeneşti.
Puterea vindecării le-a dat-o Mântuitorul Sfinților Apostoli şi a fost apoi transmisă ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora până astăzi prin succesiune apostolică. Acest adevăr îl găsim exprimat şi în evanghelia a treia din rânduiala Tainei Sfântului Maslu (Matei 10, 1, 5-8): „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să scoată și să tămăduiască orice boală şi orice neputință (Matei 10, 1). Din Evanghelia după Marcu aflăm că Iisus, întors în patria Sa, era tratat cu neîncredere, dar El punându-şi mâinile peste puțini bolnavi, i-a vindecat” (Marcu 6, 5). Atunci i-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate” (Marcu 6, 7). Drept pentru care, Sfinții Apostoli scoteau mulți demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). Ungerea avea drept consecință vindecarea.
Viața noastră pământească este o călătorie, căci venim de la Dumnezeu, alergăm o vreme prin lume şi ne întoarcem la Dumnezeu, închizând cercul. Dar alergarea noastră prin lume este cu folos dacă găsim calea spre Hristos şi dacă o acceptăm. A-L primi pe Hristos în casă şi în inimă înseamnă a-L lăsa să hotărască în locul nostru, a-L întreba ce cale să urmăm, ce avem de făcut, a-I jertfi lui din ceea ce ne aparține şi însăşi viața noastră. Dar casa care Îl are pe Hristos este puternică şi frumoasă, în ea e o continuă sărbătoare, cum a fost în acea zi în care Zaheu L-a primit pe Mântuitorul în casa lui, aşa cum găsim relalat în evanghelia a doua din rânduiala Tainei Sfântului Maslu (Luca 19, 1-10). Prezența Mântuitorului în casa noastră aduce fericirea de aici şi pe cea din lumea de dincolo. De aceea a zis Hristos: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19, 9). Putea să-l mântuiască şi pe Zaheu singur, dar a vrut să arate că e mai importantă familia decât insul şi că e mai direct şi mai sigur drumul mântuirii cu familia decât fără ea.
Viața aceasta pământească este pentru toți oamenii o pregătire pentru viaţa veşnică. Iar această pregătire trebuie să fie continuă pentru că nu ştim „ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Matei 25, 13). Pilda celor zece fecioare – a cincea pericopă evanghelică citită în cadrul Tainei Sfântului Maslu – conține făgăduinţe eshatologice, dar totodată este şi o ilustrare a modului în care trebuie să viețuim pentru a putea dobândi îndumnezeirea. Noi credem în existența raiului şi a iadului întrucât credem în existența lui Dumnezeu. Ele sunt posibile, necesare şi reale numai dacă există Dumnezeu, fiindcă presupun veșnicia. Iar aceasta nu este posibilă fără Dumnezeu Cel veşnic. Pentru noi există, deci, Dumnezeu şi există viaţa veşnică, rai şi iad.
Observăm că în evanghelii credinţa nu este întâlnită doar la evrei, ci şi la celelalte neamuri (aşa cum e cazul sutaşului roman care Îl roagă pe Iisus să-i vindece sluga bolnavă: „La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință (Matei 8, 5-13), sau cum e cazul femeii canaaneience: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voieşti” (Matei 15, 21 – 28). Totodată, pe lângă credința ei sinceră, femeia canaaneiancă s-a folosit şi de rugăciune pentru a experia pe viu iubirea şi puterea lui Dumnezeu. Nici la faptele bune, nici la credință, nici la cunoaşterea lui Dumnezeu, nici la apropierea de Dumnezeu, nici la iubire nu se ajunge fără de rugăciune. De aceea a zis un bătrân pustnic: „Precum vederea este mai mare decât toate simțurile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune”(Pateric).