Nevoinţa rugăciunii

Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. (Marcu 9,2)

   Domnul i-a luat cu Sine pe Muntele Taborului pe aceia dintre ucenicii Săi pe care îi socotea vrednici de vederea slavei Sale: pe Petru cel râvnitor în credinţa şi năvalnic în faptă, pe Iacob. viitor mucenic, şi pe Ioan, cel ce prin iubirea sa merita mai mult decât alţii iubirea Mântuitorului.

   El i-a dus pe un munte înalt de un fel deosebit. De câte ori nu-Şi caută Domnul liniştea şi singurătatea pe munte! Se retrăgea de mulţime, lăsându-i pc ucenici să se odihnească, ca să Se adune în Sine. Le spunea: „Veniţi numai voi înde voi undeva la loc pustiu şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6,31).

   Oamenii de lume îşi caută distracţii în plăceri zgomotoase; oamenii lui Dumnezeu, evitând mulţimile, se adâncesc în cugetare, se concentrează în sine.

   În Evanghelia după Luca se spune: „A ieşit la munte să se roage” (Luca 6, 12). În decursul întregii sale vieţi pământeşti se vede că simţea nevoia sa se roage. Se retrăgea pentru a se dedica nemijlocit comuniunii spirituale cu Tatăl, în care îşi găsea putere şi alinare. Aflându-se pe ţărmul lucrării Sale pământeşti, se ruga. Se ruga nopţile. În grădina Ghetsimani Se ruga pregătindu-Se pentru pătimirea şi moartea Sa. El nu va înceta să Se roage şi îi va chema mereu la rugăciune şi pe ucenicii Săi: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Marcu 14, 38).

   Muntele pe care s-a urcat cu ucenicii Săi simbolizează calea grea, presărată cu spini, pe care trebuie să o străbatem pentru a ne ridica la înălţimea adevăratei rugăciuni. Puterea rugăciunii este o mare taină, totuşi, prin simplitatea ei, este accesibilă sufletului curat al oricărui copil. În aparenţă, nimic nu este mai uşor decât să te rogi. Uneori, într-un singur suspin, într-o singură privire poate să adie duh de rugăciune. Totuşi, rugăciunea este nevoinţă supremă, nevoinţă suprafirească: este lucrarea lui Dumnezeu în sufletul omului.

   Numai Hristos poate săvârşi în inima noastră această minunată lucrare. Numai El ne poate duce, aşa cum i-a dus şi pe ucenicii Săi, pe poteca strîmtă, abruptă, pietroasă pe care putem urca pînă în vârful muntelui. El ne poate susţine, mergînd până la a ne purta pe mâinile Lui, trecând peste opreliştile. Urmându-L, vom ajunge pe culme, căpătând drept răsplată ceea ce îi aştepta pe ucenicii Săi pe muntele Taborului. Acolo, departe de larma şi zădărniciile lumii, nu erau atenţi decât la glasul Mântuitorului. Acolo aveau să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu, acolo au fost martorii slavei Sale celei dinainte de veci.

   Aşijderea şi noi, când ne înâlţăm cu sufletul la Domnul, lăsând deoparte toate ispitele şi încercările lumii, vom primi de la El, spre pregustate, nespusa fericire a apropierii de Dumnezeu, care ne va da putere în lupta de fiecare zi, tărie şi alinare în suferinţă.