Sensul nevoinței în Ortodoxie
„Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni folosește expresia: „dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra” (II Corinteni 5, 4), arătând că demersul nevoinței nu privește anularea trupului, ci schimbarea obișnuințelor lui trecătoare, cu deprinderi veșnice. Paradoxal, cu cât omul coboară mai mult în adâncul său duhovnicesc, cu atât se preschimbă mai mult înafară.”
Recomandarea paulină țintește la esență, considerând că toată energia nevoinței constă în tensiunea dorului după Dumnezeu. Acest dor și suspin al omului în trup vizează adâncul lui, acolo unde așteaptă tăinuit Hristos. De aceea, Sfântul Apostol Pavel folosește expresia „dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra”, arătând că demersul nevoinței nu privește anularea trupului, ci schimbarea obișnuințelor lui trecătoare, cu deprinderi veșnice. Paradoxal, cu cât omul coboară mai mult în adâncul său duhovnicesc, cu atît se preschimbă mai mult înafară. Iar dacă Sf. Ap. Pavel folosește expresia: „să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra”, nu are alt înțeles decât acela că omul înnoit din iubire pentru Hristos va avea la suprafață fapte și un chip prin care transpare această iubire și care-l umplu de dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credință (Galateni 5, 22). Într-un cuvînt, îl umplu de adîncă smerenie, întrucît toate cele lucrate de om sunt conștientizate, ca fiind faptele lui Hristos lucrate prin el, nicidecum faptele omului lucrate în numele lui Hristos.
Această nouă stare, asemenea unei „haine noi”, corespunde unei schimbări de atitudine, cu rădăcini adânci în preschimbarea harică a omului, care se revarsă și asupra trupului. Nicidecum nu se referă la o schimbare exterioară, morală, care privește doar anumite gesturi măsurate și mimate, de politețe, fără nici un ecou în suflet.
Prin urmare, recomandarea paulină: „ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață” (II Corinteni 5, 4), își are centrul în nevoința omului de a descoperi în sine ceea ce deja are dat, dar încă nu-i dezvăluit și asumat, iar nu o nevoință seacă, care, prin însăși practicarea ei, ar aduce înlăuntrul omului bunuri pe care altfel nu le-ar fi avut.
În definitiv, mântuirea noastră e un mare dar, un cadou făcut nouă de iubirea adâncă a lui Dumnezeu și care este așezat în interiorul nostru tainic-spiritual. Nevoința noastră nu are decât a primi și a dezvălui acest dar pentru a ne bucura continuu de el, ca niște copii ai Domnului nostru Dumnezeu. Și dacă darul descoperit din mila Domnului și nevoința noastră ne poate bucura într-atît, cum să nu suspinăm în acest trup dorind să-L întâlnim cât mai grabnic pe Dăruitorul nostru, iar ca această întâlnire să fie pe măsură, noi ne lăsăm preschimbați de iubirea Lui, purtând „hainele de nuntă” (Matei 22, 11-12) pe care tot El ni le dăruiește pe măsura noastră. Pentru că, de fapt, scopul darului dăruit și al nevoinței de a-l primi nu-i altul decât întâlnirea personală dintre Dăruitor și primitor, dintre Dumnezeu și om.
