Lunga luptă împotriva mâniei
„Vindecarea de patimile de orice fel este rodul harului lui Dumnezeu, nu rezultatul eforturilor noastre. Așadar, într-un mod oarecum paradoxal, e nevoie de jertva noastră pentru a primi harul care vindecă de patimi, dar Domnul miluiește absolut biler, pe cine și când voiește.”
Avva Agathon spune un cuvânt greu la adresa celor mânioși: „Mâniosul, chiar dacă învie morți, tot nu este plăcut lui Dumnezeu”. Avva Ammonas reia același gînd, dar de această dată într-un plan personal, în care subliniază că lupta cu această patimă este una de lungă durată. Zicea bătrînul despre sine: „am petrecut paisprezece ani la Sketis, rugându-mă lui Dumnezeu zi și noapte, ca să-mi dea har să înving mânia”. Acest cuvânt dă mărturie despre cîteva aspecte fundamentale ale ascezei creștine. În primul rând vedem că asceza nu reprezintă un set de practici autonome, care prin propriile lor efecte te fac să depășești anumite slăbiciuni. Dimpotrivă, întregul efort al nevoitorului se îndreaptă către Dumnezeu, singurul care, prin harul Său, te eliberează de neputințe.
În al doilea rând vedem că rugăciunea către Dumnezeu cere răbdare și perseverență. Nu există soluții eficiente mecanic. Dumnezeu nu îți rezolvă problemele pentru că tu ai îndeplinit o serie de practici prestabilite. Dumnezeu și oamenii nu se află supuși unor obligații contractuale. Domnul, în libertatea și înțelepciunea Sa, este cel care alege când dă harul Său. E important de observat că vindecarea de patimile de orice fel (în cazul nostru mânia) este rodul harului lui Dumnezeu, nu rezultatul efortutilor noastre.
Așadar, într-un mod oarecum paradoxal, e nevoie de jertva noastră pentru a primi harul care vindecă de patimi, dar Domnul miluiește absolut liber, pe cine și când voiește. În această tensiune se desfășoară întreaga viață a creștinului. Libertatea lui Dumnezeu, nelimitată decât de libertatea oamenilor, nu este însă arbitrară, ci se află în deplin acord cu dragostea Sa nefățarnică și dreptatea Lui neîndoielnică.
Ne putem iarăși întreba, pornind de la acest cuvânt al avvei Ammonas, de unde eforturile acestea prelungite ale părinților în lupta împotriva mâniei, cu atât mai mult cu cât Sfântul Apostol Pavel reiterează un cuvânt debusolant din Psalmi: „Mâniați-vă, dar nu greșiți” (Psalmi 4, 4; Efeseni 4, 26).
Patimile, învățătura Părinții Bisericii, nu sunt altceva decât porniri firești ale sufletului, deturnate înspre păcat, de la funcția lor originară. Aceasta este și situația mâniei, care a ajuns să aibă o conotație aproape exclusiv negativă. Genuin, puterea sufletului pe care părinții o numesc iuțimea este destinată luptei împotriva mișcărilor sufletești și trupești potrivnice vieții duhovnicești. Aceasta este mânia care nu sfârșește în păcat. În majoritatea timpului însă mânia virează într-o cu totul altă direcție, fiind motorul care generează și susține conflictele umane. De aceea profilul mânios se opune modelului hristic. Domnul spune despre Sine: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11. 29). Aceasta este idealul creștin, pentru atingerea căruia este necesar un lung și nedisimulat efort. Într-un asemenea efort se găsește și avva Ammonas, pe care îl vedem luptând timp de 14 ani pentru ca Domnul să îl miluiască și cu harul Său să slobozească de coroziva patimă a mâniei, care altmiteri blochează apropierea de Dumnezeu.
