Pilda samarineanului milostiv

Duminica aceasta, a XXVI-a după Cincizecime, avem dar din partea lui Dumnezeu una dintre cele mai frumoase pil­de ale lui Dumnezeu întrupat, Cel care S-a făcut Aproapele nostru, ca să ştim cine ne este aproapele. La întrebarea unui tânăr care credea că ţine Legea — nu uitaţi că aceasta putea să însemne şi 169 de porunci —, „Cine este aproapele meu?”, Hristos Dumnezeu răspunde printr-o poveste fără sfârşit. Un om căzut între tâlhari devine centrul lecţiei divine. Igno­rarea lui de oamenii Legii şi ai Templului oferă auditorului de atunci — şi nouă azi nu mai puţin — posibilitatea întâlni­rii cu Dumnezeu ascuns în chip sărman: un samarinean. Pe calea de la Ierusalim la Ierihon, pe care oricum nu prea co­borau oamenii sus-puşi, zona fiind greu de parcurs şi rănită de pustiu, funcţionarii credinţei se întâlnesc cu moartea şi o ignoră. Samarineanul, cel fară griji ritualice, se face părtaş celui mai mare dar pe care Dumnezeu îl face omenirii: În­vierea. Samarineanul se ia de mână cu Galileanul ceresc şi învie prin îngrijire pe amărâtul căzut între tâlhari. Îi pune la adăpost, plăteşte şi răsplăteşte găzduirea nefericitului agonic.

Este clar că nu doar de dragul poveştii, oricum super­be, Hristos spune pilda. Şi nici doar de dragul tânărului cu dorinţa îndreptării de sine. Prin pilda aceasta, Mântuitorul ne deschide ochii la ospătăria cea mare a Bisericii, loc de refugiu pentru toţi răniţii de pe cale. Taina căii Ierihonului este Biserica. Ierihonul, locul cetăţii celei mai vârstnice cunoscute omului la acea dată şi grădina cu cele mai edenice roade pe pământ, Ierihonul întâlnirii pustiei Carantani, unde Hristos fusese ispitit de nedumeritul diavol. Ierihonul, cel mai adânc sub mare pă­mânt israelit, dar şi cel mai vechi… Calea spre el, tuşată de agonia rănitului de tâlhari, poartă încă tălpile de lumină ale Samarineanului Care refuză să ne vadă morţi din incon­ştienţa funcţionarilor divini! A smeritului frate care refuză să treacă pe lângă agonia fratelui cu emfaza citatelor ori a jertfelor de curăţire, care caută Templul în fratele său şi-l descoperă în Dumnezeu, Care-l iconizează în pilda aceasta. Mereu pe cale câte un agonic… Şi Dumnezeu gata să te dea pildă veşniciei umane pentru că-ţi pasă. Iţi pasă de aproa­pele, adică de El, Dumnezeu ce S-a făcut Aproapele nostru!

E timpul cel mai potrivit să ne trezim, căci pe toţi pândeşte moartea; ea planează asupra omenirii şi plecarea noatră ar putea să fie într-o clipă. Înainte să mergem cu toţi, înainte cu Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii! Să privim la Stăpănul nostru şi să mergem pe urmele paşilor Lui, pe care au mers şi primii creştini, sfinţii părinţii