Să arzi pentru Dumnezeu aceasta-i totul

Încredinţarea desăvîrşită în mîinile lui Dumnezeu – aceasta este semerenie. Ascultarea desăvărşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mîinile lui Dumnezeu. Ceea ce rostim la Dumezeieasca Liturghie spune totul: “Toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta ese sfînta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face Dumezeu-om.

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urîtă, el nu se pierde cu firea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează, dar nu deznădăjduieşte, nu se consumă în sine. Cel ce are sfînta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mînie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibru. Celui egoist complexat, i se întîmplă contrariu: la început seamănă cu cel smerit însă, îndată îşi pierde pacea, se mînie, se tulbură.

Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaitează. Cel ce are sfînta smerenie trăieşte de acum în Biserica cea nezidită de pe pămînt. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele ne-plăcute. Vedem aceasta şi în vieţile Sfinţilor.

Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu vă va dărui smerenie, vă va dărui sfinţire. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune omul cel vechi din noi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cîrtiţi. Atunci cînd omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frămîntare, zbucium, întristare, deznădejde, dobîndeşte boli trupeşti şi sufleteşti.

Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicînd: “Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să te înfăţişezi lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci “îndrăznind la mila milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.

Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia. Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L rugăm mult să ne iubească El şi să dea rîvna să-L iubim şi noi.

Este smerenie să crezi că toţi sunt buni. Şi, dacă auzi ceva rău despre cineva, să nu crezi. Pe toţi să-i iubeşti, să nu te gîndeşti la nici un rău şi să te rogi pentru toţi. N-ai nevoie de altă filosofie. Tot ce facem, să facem spre a-I mulţumi lui Dumnezeu; dezinteresat, fără slavă deşartă, fără mîndrie, fără egoism, fără, fără, fără… Trebuie, cu orice jertfă, să devenim buni.

Din: “Ne vorbeşte Părintele Porfirie Kavsokalivitul”