POMENIREA CELOR 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA

Dreptmăritori creștini, prăznuim azi pomenirea a lor patruzeci de sfinţi mucenici, care pătimind în iezerul Sevastiei, şi-au jertfit viaţa pentru credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. Mântuitorul a spus că tot cel ce se iubeşte pe sine mai mult ca pe mine nu e mie vrednic şi acest adevăr l-au urmat sfinţii a căror pomenire fa-cem, dându-se celor mai grele pătimiri numai să poată fi vred-nici de cununa fericirii lui Hristos. Lumea de azi şi totdeauna se îndoieşte în multe cazuri despre putinţa împlinirii chemării lui Dumnezeu de-a trăi în trupă o viaţă cerească şi tocmai de aceea Biserica ne pune înainte chipuri de sfinţi mari, ca văzând noi necontenita stăruinţă a lor spre fapte creştineşti şi privind „ la sfârşitul vieţii lor, să le urmăm credinţa” (Evrei 13, 7).

În această zi când numele şi numărul acestor sfinţi mucenici prăznuim, se cade deci să privim la viaţa lor mucenicească, să ne pătrundem de tăria credinţei lor şi să o urmăm în traiul zilnic. „Privegheaţi, staţi în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă” ne îndeamnă acum cuvântul Bisericii, când prăznuirea lor se săvârşeşte cu cântări de laudă. Şi cu drept cuvânt face această faptă, căci sfinții fac podoaba ei, întocmai ca stelele pe bolta cerului; ei sunt copacii la umbra cărora venind sufletele obosite, găsesc alinarea necazurilor; ei sunt luceferii de lumină dătători tuturor creştinilor ce se zbat în negura păcatelor. Fiecare om e pătruns de dorinţa ca faptele vieţii lui să fie ca şi a altor bărbaţi vestiţi, deci şi gândul nostru al celor de acum să se îndrepte spre chipurile blânde ale celor patruzeci mucenici, de unde să sorbim hrana vieţii vecinice: credinţa în Dumnezeu.

Acesta este adevăratul scop al sărbătorilor creştine şi dacă D-Voastră aţi prăznui pomenirea lor numai prin participarea la biserică şi oprirea de la lucru, aţi face prea puţin pentru folosul sufletesc, îngăduiţi-mi deci să arăt jertfa acestor mucenici şi apoi privind darul lor închinat Domnului, să le urmăm credinţa.

Sfinţii patruzeci de mucenici erau soldaţi în oastea împăratului Liciniu, dar căpetenia lor Agricola era păgân. Fiind pârâţi acestuia că sunt creştini şi nevoind a aduce jertfa idolilor, întâi au fost loviţi cu pietre şi batjocoriţi şi-n urmă osândiţi a petrece toată noaptea de iarnă cu ger, băgaţi goli în mijlocul unui iezer, ce era afară din cetatea Sevastiei. Dezbrăcaţi şi-n apă rece au stătut cu bărbăţie şi dragoste pentru Hristos toţi patruzeci până la vreme, când unul din ei – iubind mai mult viața aceasta pământească decât pe Domnul – a ieșit din iezer și s-a băgat într-o baie caldă anume pregătită pentru cei se vor lepăda de Hristos, unde a și murit. Atunci unul din străjerii ce păzeau pe mucenici, văzând lumină în jurul sfinţilor şi cunună peste capul fiecăruia, a intra gol şi el în iezer, plinind numărul şi împărtăşindu-se şi el de aceeaşi cunună.

Când s-a făcut ziuă, sfinţii erau leşinaţi de gerul nopţii şi pentru a-i putea îngropa, fiecăruia i-au zdrobit fluierele picioarelor. Numai unul mai tânăr a fost lăsat viu, în nădejdea că-şi va lepăda credinţa, dar mama lui l-a luat pe umeri şi-l îmbărbăta în credinţă, alergând în urma carelor ce purtau trupurile sfinţilor. Pe drum moare şi acesta iar mama lui, împăcată în suflet că şi fiul ei a primit cununa muceniciei, l-a aruncat peste celelalte trupuri. Deci au fost arşi cu toţii, iar creştinii evlavioşi le-au cules oasele rămase, cinstindu-le şi rugându-se lui Dumnezeu.

Această vrednică de laudă jertfa adusă lui Hristos, cred că a mişcat sufletul tuturor celor ce gândesc cu adevărat la chinurile mucenicilor. Tocmai pentru acest motiv ei sunt iubiţi şi cinstiţi de poporul nostru într-un chip destul de evlavios, ba s-a mers atât de departe, încât pentru chinurile răbdate în ger, lor li se atribuie ivirea verdeţii în natură prin proverbul: „Au venit sfinţii şi scot iarba cu ciocanele!”.

Aş vrea acum să ne oprim asupra câtorva momente din această istorie şi să le adâncim însemnătatea lor precum şi foloasele ce putem lua dintr-însele.

Mai întâi să înțelegem fiecare, oare pentru ce acești sfinți au fost în stare să sufere niște dureri atât de grele și mari, când nu erau siliţi, ci în tot momentul ar fi putut părăsi iezerul şi să se mântuiască de moarte? Răspunsul este uşor de dat: au iubit pe Domnul Hristos mai presus de orice, chiar şi decât însăşi viaţa lor şi au crezut că numai El poate să le aducă în suflet adevărata fericire, iar nu idolii mâinilor omeneşti. Aceste gânduri i-au întărit sufleteşte atât de mult, încât nici gerul, nici căldura nu i-au putut abate din drumul lor ce ducea la cer. Cât de bine ar fi ca şi noi să avem în sufletul nostru simţământul iubirii lui Dumnezeu mai mult decât iubirea lumii acesteia cu poftele ei trecătoare! Ce fericiţi am fi cu sufletul, dacă credinţa noastră pe care o mărturisim cu atâta mândrie, ar putea să vorbească despre o jertfa plăcută ce aducem Domnului!

De vom căuta să ne coborâm în inima noastră şi vom cumpăni gândurile şi faptele noastre cu dreptate, eu sunt convins că mare groază şi cutremur ne va cuprinde. Veniţi în acest moment alături de mine şi întrebaţi-vă fiecare: cum iubesc eu pe Dumnezeu? Veţi răspunde poate mulţi, că nici nu trebuie să mă îndoiesc despre acest fapt.

Dar iată că vin şi-ţi aduc aminte: tu te lauzi că iubeşti pe Dumnezeu, dar atunci de ce urăşti pe de- aproapele tău, căci „de va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăşte, mincinos este; căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe carele l-a văzut, pe Dumnezeu pe carele nu L-a văzut cum poate să-l iubească? ” (I Ioan 4, 20). Dumnezeu este dragoste și creștinul încă trebuie să fie stăpânit de dragoste față de sine și față de aproapele, oricine ar fi acela. Acela care ştie să iubească pe Dumnezeu după povaţa Mântuitorului, va şterge lacrimile celor necăjiţi, va adăposti pe cei săraci, va uşura greutatea sărăciei sau a altor nenorociri venite peste capul aproapelui său, cu un cuvânt va fi un izvor de nesecate binefaceri.

Acum să ne gândim la credinţa tare a sfinţilor patruzeci mucenici şi să vedem cât este a noastră de puternică. Răsărit-au în sufletul nostru acei copaci din sămânţa credinţei creştine ce purtăm din botez şi până la groapă, încât să se poată aşeza în el faptele bune, ca nişte fructe frumoase? Să nu se tulbure nimeni la acest cuvânt, căci deşi purtăm numele de creştin, dar faptele nu dovedesc aceasta. Nu-i de ajuns a crede numai; „ tu crezi că Dumnezeu unul este, bine faci; şi dracii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19), trebuie ca şi faptele de toate zilele să dovedească credinţa noastră pentru că „credinţa fără de fapte moartă este, precum şi trupul fără de suflet mort este” (Iacov 2, 26). Credinţa nu e un lucru pe care să-l arăţi numai cu vorba sau la biserică. Nu, ea trebuie mărturisită în casa ta, în calea şi viaţa ta.

Este uşor a te arăta evlavios în biserică, dar nu-i tot aşa de uşor a fi creştin bun în casa ta, cu familia şi vecinii tăi, sau în drum cu tovarăşii, ori în viaţa ta de oriunde. Aici să te porţi în aşa fel, ca fiecare să zică despre tine cu vorba sfintei Scripturi: „niciodată n-am văzut aşa… ”. Să nu răpești brazda vecinului tău și atunci când nimeni nu te vede, ori să nu juri strâmb, sau să nu cleveteşti cinstea şi numele bun al vecinului tău şi-n fine, să nu faci atâtea şi atâtea păcate totdeauna când ai putea să le săvârşeşti, fară să fii văzut de oameni. Atunci numai în sufletul tău credinţa e vie, lucrătoare şi mântuitoare.

Iată dragostea şi credinţa pe care au avut-o sfinţii mucenici de azi şi pe care ne-au lăsat-o drept pildă de urmat şi nouă. Să-i urmăm cu tot sufletul nostru, nimic să nu ne abată din această cale, nici mândria, nici pizma, nici fărădelegea ori altceva, ca să nu ne asemănăm celui ce a ieşit din iezer şi să murim în păcatele noastre: „Privegheaţi, staţi în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă ” unul pe altul în fapte bune şi cununa fericirii şi binecuvântării Domnului va fi totdeauna peste capul vostru, casa şi munca voastră. Amin.

Sursa: Preot Teodor Ciuruș, Pilde de Mântuire.