DISCERNĂMÂNTUL SPIRITUAL, mijloc de apreciere a „aşezării noastre duhovniceşti”

Învăţătura despre „discernământul cel sfânt” sau despre „darul deosebirii” reprezintă o con­stantă a spiritualităţii ortodoxe, în general, şi a asce­ticii filocalice, în special.

Numiri precum „atenţie”, „sfânta cunoştin­ţă”, „dreapta judecată”, „luare aminte”, „supravegherea minţii”, „paza minţii”, „linişte mintală”, „dreapta socotinţă sfântă”, se referă, de fapt, la cea de a cincea virtute din ierarhia tradiţională a asceticii ortodoxe, şi anume la paza gândurilor şi a minţii.

Învățătura despre discernământul spiritual și-a găsit o fundamentare culminantă în colecţia filocalică. Ea are o complexitate deosebită, fiind legată de alte adevăruri de credinţă privind antropologia creştină, soteriologia, pnevmatologia, teognosia şi aretologia filocalică.

Referindu-se la valoarea darului deosebirii gân­durilor în urcuşul duhovnicesc al omului, Sfântul Ioan Casian îl consideră „bunul cel mai ales”, „ce­tate înaltă şi împărătească”, „cale împărătească ce învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece mă­sura în amândouă părţile”, „înţelepciune, înţelegere şi simţire fară de care nici o virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită până la urmă”, „maica şi păzitoarea tuturor virtuţilor”, „izvorul, rădăcina, capul şi legătura tuturor virtuţilor”.

Discernământul spiritual stă la temelia vieţii creştine. De aceea, Sfântul Simion Metafrastul arată că „acei ce vor să înfăptuiască o viaţă creştină în chipul cel mai frumos, trebuie să se îngrijească întâi de toate, cu toată sârguinţa, de partea cugetătoare, deosebitoare şi conducătoare a sufletului, ca întărindu-şi puterea de deosebire a binelui şi a răului şi despărţind patimile care au intrat împotriva firii”, să ajungă la desăvârșirea creștină.

El este adevărata normă şi măsură a progresului sau regresului nostru duhovnicesc, a apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu, fiind considerat de Sfântul Isaac Sirul „podoaba oricărui lucru. Căci fără măsură şi cele socotite bune se fac spre pa­gubă”.

Prin urmare, trezvia nu este o simplă tehnică spi­rituală, un simplu exerciţiu, ci rodul unui efort cons­tant de viaţă creştină, o culme la care creştinul ajunge, după o lucrare ascetică de eliberare de pa­timi şi dobândire a virtuţilor şi este experiată ca fiind un dar dumnezeiesc.

Darul deosebirii sau al discernământului, aşa cum îl înţeleg Părinţii filocalici, este un adevărat „meşteşug duhovnicesc”, o „metodă sfântă”.

Faptul că unii Părinţi filocalici vorbesc despre „paza minţii” (Sfântul Ioan Casian, Evagrie Ponti­cul, Diadoh al Foticeii), iar alţii despre „paza inimii” (Sfântul Marcu Ascetul, Sfântul Macarie Egiptea­nul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Ioan Scărarul) ne determină să facem câteva precizări asupra antropologiei filocalice privind raportul trup – suflet şi legătura dintre cele două realităţi ale vieţii spiritu­ale umane: inimă – minte.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, VISE, VEDENII, DESCOPERIRI. Criterii Duhovnicești de discernere, editura: „Credința strămoșească”