LIBERTATE ŞI CONFESIONALITATE LA 25 DE ANI DE INDEPENDENŢĂ

Asumarea identităţii după toată perioada de libertate prin care am trecut este încă o chestiune destul de sensibilă pe această muchie de ţară. Parcă ne-am exprimat libertatea de a fi ceea ce suntem sau ceea ce ne-am fi dorit să fim, însă orice libertate are fineţea ei analitică… Şi la noi libertatea are fineţea ei – uneori libertatea noastră presupune şi gustul amar al unui destin tragic, ce vine să ne învăluie tot mai mult din clipă în clipă şi să ne asimileze liber cu toată „libertatea” şi în toată „libertatea” lui…

În regimul de tristă amintire  ne doream să fim liberi – dar nu ne-am dorit o libertate măsluită care să intre în noi odată cu paralizia tuturor doctrinelor ştiute şi neştiute, morale şi amorale, economico-arginto-idolatre şi cu  tot felul de zeităţi umane sau confecţionate, care mai de care mai disperate în a ne poseda şi a ne scoate din dreapta aşezare în care ne-a rânduit Însuşi Hristos şi pe care au perpetuat-o strămoşii noştri pentru a ne-o lăsa moştenire anume nouă, ca moştenitori de drept, pentru ca să putem sta verticali în faţa lui Dumnezeu şi să ne menţinem comuniunea şi cu El, dar şi cu semenii noştri, după îndrumarea ortodoxă din Biserica noastră.

Avem totuşi o discrepanţă imensă între scopul înalt pe care ne-am dorit să-l dobândim prin libertatea obţinută şi panta alunecoasă a devierilor morale, spirituale, economice în care se angajează parcă lumea noastră.

Diferenţa dintre ce am fost, ce am vrut să fim şi ceea ce urmează să devenim este incomensurabilă. O putem compara cu trecerea de la Hamlet la Don Quijote, dacă ne-ar fi îngăduit să facem un amalgam dintre piesele teatrale şi proza morilor de vânt. În realitate ştim cu toţii că  până nu demult, ca să nu zic că până de curând, trăiam în smerenie un iad mai infernal decât infernul. Şi mulţi, în acea mucenicie, refuzau instinctiv degradarea lor, ba chiar îşi asimilau şi îşi mărturiseau mai cu forţă identitatea lor profundă, chiar cu riscul de a trăi amploarea zicerii hamletiene de a fi sau a nu fi… până la capătul de capăt… Dar în prezent, oare până la ce capăt spiritual am mers cu toată libertatea pe care o avem? Zic spiritual fiindcă acest aspect este punctul cardinal ce ne conferă limpezime şi sens existenţei noastre, constituind şi punctul de referinţă ultim. Şi nu putem să spunem că desacralizarea n-a schimbat nimic esenţial în fiinţa noastră. În loc să căutăm bogăţia spirituală pentru a dobândi şi îmbelşugarea materială a societăţii noastre. Cu liberul nostru arbitru, pe lângă materializarea ei am dobândit din belsug sărăcia şi deformarea în toate planurile existenţei noastre. Nici nu se mai pune problema de a trăi punctul de echilibru dintre materie şi spirit sau de a tinde spre spiritualizare. Noi am găsit soluţii compensatoare doar prin faptul că ne-am asumat materialitatea cu toată fiinţa noastră şi pentru toate fiinţele de jur împrejurul nostru. Tindem să ne materializăm chiar şi propriul nostru suflet. Mai cu seamă parcă insistăm să inversăm forţat valorile pe care le-am moştenit. Tindem tot mai mult să dobândim o recompensă firii noastre şi nu îndumnezeirea ei. Ne adâncim tot mai mult într-o doctrină contrară firii. Expresia lui Hamlet de a fi sau a nu fi pare tot mai mult să fie pentru noi o falsă întrebare într-un nou context în care o altă expresie capătă mai multă viaţă – şi anume expresia lui Don Quijote şi strigătul său: tu poţi să fii… Într-adevăr astăzi tu poţi să fii orice. Poţi să fii chiar şi dumnezeu fiincă libertatea şi uneori şi cultul tău spiritual îţi şi permite. Nu considerăm oportun să luăm partea unui grup spiritual sau religios împotriva celuilalt.

Însă proliferarea şi importul tuturor  sectoarelor noi de credinţă este un fenomen contemporan semnificativ. Unele dintre acestea rămân mai mult sau mai puţin aproape de fondul religios tradiţional în timp ce altele se disting prin „adevăruri” noi, prin noi dumnezei şi o moralitate nouă.

Vin să ne vorbească de Hristos ca de o mare personalitate istorică, şi  după ei, „el” este  un erou şi intemeietor de religie care a fost harismatic şi a avut diverse daruri alese. Dar din atitudinea lor „evanghelizatoare” pe la standurile stradale vedem o doctrină contrară creştinismului în general. Ei promovează un mare om istoric şi atacă tipologia noastră tradiţională în esenţa ei creştină. După ei Hristos nu este Dumnezeu aşa cum l-a mărturisit Biserica din toate veacurile, ci este doar un om cu o misiune specială. Aşa cum poţi să fii şi tu… Aici este capcana întinsă creştinismului şi o nouă evanghelizare prin frânturi de informaţii biblice răstălmăcite care au ca scop de a face din Hristos o vedetă populară, iar din creştinism un fenomen social cuvântător despre o pseudo-personalitate cu etnos evanghelic.

Hristosul Bisericii nu este pe placul multora deoarece nu mai este aşa cum şi l-au imaginat ei sau cum li s-a promis lor. În acest sens alte grupări religioase de la noi au mers şi mai departe şi ne propovăduiesc intens un „Hristos” poligam care după unele „biblii” moderne a fost căsătorit cu cele două surori ale lui Lazăr şi cu Maria Magdalena ca supliment. Alţii vor merge şi mai departe, considerându-se pe ei înşişi Hristoşi cu puteri de terapeuţi religioşi care vor trece pe la noi să ne evanghelizeze cu nu ştiu ce  mesaj special de la Domnul. După astfel de evanghelizări succesive avem şansa să devenim un popor scuturat de duhuri şi alienat emoţional de diverse glosolalii neînţelese şi pseudo-evanghelice. Deocamdată asistăm în virtutea libertăţii pe care o promovăm la o culme a obrăzniciei. Vedem cum diverse grupări religioase vin neinvitate de nimeni şi dobândesc foarte uşor cetăţenia drepturilor religioase pentru ca să poată intra cu „bocancii” în sufletul nostru creştin. Şi mai mult decât atât, pretind că au acest drept „în numele valorilor credinţei”. Bine a remarcat părintele Vasile Nichita în una din lucrările sale, în care caracteriza aceste grupări şi pe liderii lor spunând că sunt duplicitari, insinuanţi şi cu o instabilitate morală. Astfel, prin propovăduirea lor, ei nu umblă decât după poziţii sociale şi bunăstare materială. Ei când sunt cu Iisus, se bucură de pungă, a căror „administratori” se fac, iar când se întorc vremurile, se coalizează cu duşmanii lui Iisus, ai credinţei şi ai Bisericii pentru a-şi salva propria piele şi a face rost de o altă pungă. Despre astfel de persoane se spune că lucrează la două capete mai ales în perioadele de tranziţie când „fripturiştii”, luaţi prin surprindere, nu ştiu în care barcă să se refugieze. Aceşti „şobolani”,care părăsesc în grabă corabia care se scufundă – dar pe care s-au simţit în siguranţă până în acel moment, mimând atitudinea omului de bună credinţă şi plin de solicitudine, nu sunt în realitate decât nişte detestabili reprezentanţi ai unei slugărnicii de cea mai joasă speţă. În ei se oglindeşte cel mai bine sindromul lui Iuda şi nu chipul lui Dumnezeu deşi vin parcă, ne spun ei, cu vestea cea bună. Noi am fost ancoraţi în vestea cea bună de apostolii lui Hristos şi am mărturisit această veste pe care am primit-o peste veacuri, am mărturisit-o chiar şi în timpuri în care nu eram atât de liberi să o mărturisim. Vestea care ne-o indică diverse grupări ca fiind bună are ceva conspirativ şi duplicitar în ea, parcă vine de la alt apostol, şi anume de la cel care prefăcându-se că-L iubeşte pe Iisus, de fapt Îl vindea.

Societatea noastră a avut şi are un puternic caracter religios şi respectă libertăţile religioase ale fiecărui grup, respectă chiar şi manifestările lor, deşi uneori sunt destul de ciudate pentru noi. Înţelegem că ţara şi locul de unde vin aceste grupuri religioase noi, este o naţiune nouă şi nu are o istorie îngemănată cu Biserica multiseculară ca şi fundament.

Spiritualitatea religioasă de acolo este o spiritualitate clădită pe diversitatea religioasă şi nu pe unitatea la care ne cheamă Hristos. Iar specificul acestei diversităţi rezidă dintr-o legislaţie permisivă făcută de diverse grupuri care au fost persecutate pentru ideile lor prea reformatoare şi au găsit loc de manifestare pe pământuri noi, unde au migrat. În acest context au realizat o legislaţie destul de lejeră ce permite orice fel de opinie sau exprimare religioasă. Însuşi conceptul de libertate religioasă este un concept şi o practică religioasă americană, după cum susţinea Ahlstrom Sidney, dar acest drept nu trebuie confundat cu libertatea şi dreptul de a face prozelitism. Diverse grupuri religioase din Lumea nouă în prezent au ajuns şi la noi şi sunt destul de active, fiind în culmea evoluţiei lor spirituale.

Regretabil este faptul că anume creşterea lor explozivă nu se datorează numai spiritului de aşa-zisă reînnoire biblică, pe care îl promovează, ci mai ales din acuzele repetate şi jignitoare la adresa Bisericii Ortodoxe. Iar Biserica nu poate lua o atitudine fermă, deoarece aceste grupuri apelează la instanţele lumeşti şi la diverse forumuri naţionale şi internaţionale, care sub pretinsa libertate de exprimare religioasă, le favorizează prozelitismul.  De cele mai multe ori creştinii ortodocşi înghit în sec eticheta noilor vestitori prin care suntem catalogaţi ca fiind de modă veche, arhaici sau un fel de reptile umblătoare la începutul mileniului al III-lea, care nu am ştiut să devenim nişte maimuţe evoluate spiritual la insistenţa nu ştiu cărui duh evolutiv… Sincer să fiu,  pe mine personal mă sperie ideea de evoluţie religioasă sau spirituală. Mai ales după ce au fost furnizate nişte argumente zdrobitoare contra ideii evoluţioniste în general. Unul dintre aceste argumente este legat de peşti, care în dezvoltarea lor ontogenetică, parcurg filogenia în sens invers evoluţiei, având mai întâi caractere de amfibieni, pe care apoi le pierd, pentru a retrograda în peşti. Nu mă pot pronunţa asupra afirmaţiei susţinute de unii lideri confesionali care susţin faptul că această confesionalitate diversificată este o evoluţie normală a creştinismului contemporan. Dar oare pretinsa normalitate permisă de libertate nu este cumva o retrogradare evolutivă asemănătoare amfibienilor care au retrogradat în peşti?

Uneori prin libertate ajungem – nu să fim liberi – dar să inversăm şi valorile. Începem să vedem diferit lucrurile etichetându-le după propria noastră plăcere secundată de libertatea în care trăim. Atunci când Dumnezeu aşează în această lume lucrurile ca fiind „bune”, uneori omul Îl completează cu împotrivirea lui, spunând că sunt bune, dar nu în totalitatea lor, ci doar parţial.  De exemplu, căsătoria a fost instituită ca o instituţie bună de Însuşi Dumnezeu încă din Paradis şi a fost întărită ca o instituţie de normalitate şi bună prin însăşi prezenţa lui Hristos la nunta din Cana. Omul contemporan, susţinut de libertatea care mai nou îl şi încurajează, se plânge că în cadrul căsătoriei, liberatatea lui este restrânsă, la un singur partener prin monogamie şi la o singură alternativă de viaţă sexuală prin heterosexualitate. Şi vai!… este o nedreptate care nu este conformă cu libertatea lui de exprimare fizică pe care o are. El vrea să-şi exprime libertatea fizică ca şi cea spirituală printr-o varietate nelimitată de alternative şi forme. Astfel, învăţătura Bisericii, după unii, nu mai este o învăţătură conformă cu libertatea. Biserica are dogme, are libertăţi ingrădite, Biserica aplică o nedreaptă limitare şi o nedreaptă prohibiţie a experimentărilor noi, atât fizice cât şi spirituale. Omul modern, încurajat de libertatea pe care o înţelege greşit şi mai ales de o libertate în tranziţie, ajunge să devină el însuşi măsura tuturor lucrurilor, etalonul, creatorul şi dumnezeul său personal, după cum remarca cineva, făcând o analiză la regresia moralei în contemporanietate.

Cert este faptul că după 25 de ani de libertate, noi încă suntem într-o perioadă de tranziţie, încă nu am înţeles aspectul libertăţii pe care l-am obţinut şi încă nu ştim cum să ne folosim libertatea. Libertatea de cele mai multe ori nu permite refuzuri, constrângeri sau alte ofensive, dar ne permite să ne manifestăm ca atitudine în faţa dezbinării şi chiar dacă încă suntem într-o tranziţie prelungită trebuie să înţelegem că valorile morale şi religioase – ca şi adevărata omenie – nu sunt de tranziţie, după cum bine a afirmat Arhiepiscopul Parisului Jean-Marie Lustigere.

Rezumat

Deşi suntem de 25 de ani în libertate, noi încă nu am înţeles ce este libertatea şi cum putem face uz de acest drept. Nu ar fi de dorit ca în virtutea unor valori şi norme morale discutabile promovate în mod redundant de unele organizaţii religioase străine de specificul  nostru naţional, să ne vedem îngrădiţi în a ne trăi spiritualitatea noastră multiseculară, asistând la desacralizarea şi deformarea societăţii. Suntem în plin proces de secularizare forţată a valorilor tradiţionale.

Aşa încât, pierduţi în acest fenomen contemporan semnificativ proliferat de mulţimea de mişcări religioase riscăm să devenim o naţiune mutilată, fără istorie şi fără Biserică.

Cuvinte cheie: confesiuni, denominaţiuni, independenţă, libertate, secularizare, legislaţie religioasă, spiritualitate.

Prot. prof. drd. Octavian Solomon,  Lector la  Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova.

Summary

FREEDOM AND CONFESSIONALITY AT 25 YEARS OF

INDEPENDENCE

Although we are 25 years into freedom, we still did not understand what freedom is and how we can make use of this right. It would not be desirable for us, under some questionable moral values and norms promoted by some foreign religious organizations, unfamiliar with our national specifics, to get us restricted in living our traditional spirituality, witnessing the desecration and deformation of our society. We are in a process of forced secularization of traditional values.

Lost in this significant  contemporary phenomenon, proliferated  by this multitude of religious movements, we risk to become a crippled nation without history and without Church.

Keywords: religions, denominations, independence, freedom, secularism, religious legislation, spirituality.