Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

Astăzi Biserica sărbătorește pomenirea unei cete mici de ucenici și următori ai Săi. Astăzi Biserica aduce înaintea voastră numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate și nestricăcioase. O ceată mică, dar aleasă.

Aceștia sunt cei trei sute și optsprezece Sfinți Părinți ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Niceea în anul 325, în timpul împăratului Constantin cel Mare, pentru apărarea, lămurirea și întărirea Credinței Ortodoxe.

La vremea aceea, se arătaseră „lupi îngrozitori” (Fapte 20, 29) sub chipul înșelător al pastorilor Bisericii, care din pricina vieților lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevărul lui Hristos înlăuntrul lor, ci au lăsat credința deoparte, învațându-i pe oameni desfrânarea pe care o trăiau ei.

De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe acești sfinți ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât, adevărații învățători ai lui Hristos să fie văzuți, ca împotrivitori ai minciunii; și pentru ca să se vadă tăria celor care lupta pentru Hristos asupra celor care lupta împotriva Lui; pentru ca să se vadă roada adevărată, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregăite și amare ale pomului celui rău.

Precum stelele care licăresc pe cer își primesc lumina de la soare, tot așa Sfinții Părinți au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos și Duhul Sfânt. Aceștia erau bărbați purtători de Hristos, căci Hristos trăia și strălucea în fiecare dintre ei. Aceștia erau mai mult sălășluitori ai cerului decât ai pamântului, mai mult ca îngerii decât oameni. Aceștia erau, întru adevăr, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei și voi umbla în ei” (II Corinteni 6, 16).

Nu este destul să pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoașteți cel mai bine, ca să vă faceți o idee despre felul cum erau ceilalți trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Parinte Nicolae, Sfântul Spiridon și Sfântul Atanasie cel Mare?

Mulți dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor rănile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie își pierduse un ochi la locurile de suferință.

Toți străluceau cu o lumină lăuntrică, care venea de la Dumnezeu, și în care adevărul era văzut și știut. Ca următori ai lui Hristos care a fost răstignit, ei priveau suferințele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemărginită și de negrăit prin cuvânt, în apărarea adevărului.

Prin cunoașterea adevărului cea dată lor de la Dumnezeu și prin neînfricarea lor în apărarea adevărului, acești Sfinți Parinți au dovedit netemeinicia și au dat o lovitură ereziei lui Arie celui rău, și au alcătuit Crezul pe care îl ținem și îl mărturisim astăzi ca pe adevărul mântuirii lui Dumnezeu.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”, Ed. Sophia, București.