Duhul Sfînt este Viața lumii

Orice efort al omului consumat în afara Duhului Sfînt ete o risipire a consistenței propriei vieți. Se scruge din noi „cheful” de viață ori de cîte ori punem stăpînire abuzivă pe propria viață. Devenim apatici, triști, posomorîți, nemulțumiți de tot ceea ce facem și de toate cîte ni se întîmplă, nu din alt motiv, ci din aceasta că ne trăim propria viață în mod autonom și egoist. De altfel, tocmai în aceasta constă secretul vieții ființelor create, și mai ales al omului: de a nu-și trăi viața singure. Viața trăită la singular este o viață risipită, o viață stearpă, o viață , și de aceea, grozav de tare chinuită. Iar de un astfel de iad nimeni și nimic nu ne mai poate scăpa. Nici chiar Dumnezeu. 

Păcatul împotriva Duhului Sfînt, la care face referire Mîntuitorul Hristos atunci cînd zice: „orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvînt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfînt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32), constă tocmai în opțiunea egoistă de a-ți măsura propria viață cu măsurile mărunte ale rațiunilor tale limitate. Este păcatul împotriva propriei vieți. Este păcatul omului care luptă în mod voit la risipirea propriei vieți, la uciderea ei. Iar în acest păcat, Duhul Sfîn, Singurul susținător continuu al vieții, nu poate fi deacord. Altfel spus, acest păcat nu ni se iartă și nu se va ierta nu pentru că ar exista ceva ce Dumnezeu nu poate ierta, ci pentru că Dumnezeu, Care este viața noastră, nu poate fi deacord cu voința omului de ași ucide propria viață. Nu poate binecuvînta și nici îngădui așa ceva. De ce ? Pentru simplu motiv că El nu-și retrage cuvîntul dat: acela de afi viața noastră în veci de veci (Coloseni 3, 3-4). Și dacă nea tras din neființă la viață făcînduse viața noastră chiar dacă noi nu ne mai dorim această viață și vrem să nu mai fim, pe El nu-L vom putea convinge niciodată să se sustragă voinței de a vrea să ne susțină propria noastră viață. El ne iubește și iubirea Lui e viața noastră neîntreruptă. Însă, această nepotrivire de voințe este singura care mai susține încă în existență iadul. Căci între voința omului de ași risipi sau nega propria viață și voința Duhului Sfînt de a păstra această viață la nesfîrșit se deschide gura iadului, ca o dorință permanentă a omului de a suferi de unul singur în loc să recunoască darul vieții de la Duhul Sfînt și astfel să se bucure în veci.

De fapt, cheia vieții noastre fericite este recunoașterea continuă că viața noastră este darul Duhului Sfînt în noi. Această încredințare permanentă dă gust bun vieții, îi dă calitate, adîncime, nuanțe nebănuite și nesfîrșite și o consecință plină de plusuri. Este un circuit de reînprospătare continuă a vieții, care se susține prin voința omului de a mulțumi Domnului pentru darul vieții și prin voința Duhului Sfînt de a răspunde în permanență cu noi și noi calități, sensuri și înțelesuri vieții noastre astfel oferite.

În consecință, trăim o viață trăită. Purtăm în noi viață din Viața Duhului Sfînt, Cel care se face temei neclintit atît al ivirii noastre la viață cît și al susținerii noastre veșnice în ea, ca viață continuu împărtășită. Iar dacă El S-a oferit pe Sine să însuflețească amorțita neființă, făcînd-o să înflorească în minune, cum nu I ne vom oferi și noi în gest de mulțumire că nea făcut ființe atît de minunate. Această mulțumire este simpla și nebănuita rețetă a vieții noastre fericite, împlinite și îndumnezeite în Duhul Sfînt, prin Fiul pînă la Tatăl.