+373 (022) 54-28-70 teologie.ortodoxa@gmail.com

Republica Moldova, mun. Chișinău, str. Izmail 46

Iubirea – taină a vieții creștine

Ca de altfel întreaga viață creștină, iubirea este o taină. Părinții duhovnicești ai Filocaliei, adevărați cunoscători ai vieții și sufletului omenesc, îl împodobesc pe acesta cu însușirea sau calitatea de taină. Dumnezeu este Taina deplină, aflat într-o legătură tainică, iubitoare cu lumea. Omul este, la rândul său, o taină adâncă, după modelul Tainei divine. Între sufletul omului și Dumnezeu, ne spune Teognost, este o mare taină. Ea este semn al iubirii, al curăției și al nepătimirii.

Tinzând ființial spre Creatorul său, omul îți este luiși o taină. Universul sau registrul duhovnicesc în care el trăiește este o taină, devenindu-i tot mai descoperit, mai intim, pe măsura acestei curății și iubiri.

Omul este o „taină teologică”, legătura sa cu Dumnezeu, Creatorul său este una tainică. Lumea și viața în care el trăiește, au ca însușire esențială tocmai acest caracter de taină. Universul virtuților este un orizont tainic, fără de sfârșit. Înaintând în această viață virtuoasă, omul se întâlnește și deslușește tot mai mult taina pe care lumea, viața și el însuși o reprezintă, dar nu ajunge niciodată să le epuizeze. Doar trăind pătimaș, el stinge acest dor și această conștiință a propriei sale taine. El explorează, atunci, păcatul cu același dor infinit, dar un infinit fals, contrafăcut, care echivalează de fapt cu distrugerea temeliilor vieții sale. Explorând acest univers pătimaș, el se îndepărtează tot mai mult de taina dumnezeirii, de semeni și de sine însuși.

Legătura de iubire dintre om și Dumnezeu se realizează prin intermediul sufletului. Această legătură constă în taina negrăită a iubirii. Ca și viața și sufletul, și legătura iubirii, oricât am exprimao, rămâne o taină. Ea se îmbogățește pe măsura înaintării în universul ei. Taina iubirii constă în legătura inefabilă pe care o realizează între cei ce se iubesc. Vorbind despre ea, Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește „binele cel dintâi și prin excelență dintre toate cele bune”, pentru că ea „unește prin sine pe Dumnezeu și pe oameni”. Ea constă în afecțiunea față de Dumnezeu – Primul Bine și Izvorul oricărei forme de iubire curată – și față de semeni, în viața cărora se reflectă această iubire.

Ava Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul, vorbind despre caracterul tainic și agapic al lumii, o aseamănă cu un cerc, al cărui centrul îl reprezintă Dumnezeu. Razele care duc de la periferie către centru sunt căile sau viețuirile omenești. Pe măsura apropierii de centru, de Dumnezeu, oamenii se apropie și între ei. În mod contrar, cu cât se despart mai mult de Dumnezeu și se întorc la cele din afară, cu atât se depărtează mai mult unii de alții. Apropierea de semeni înseamnă descoperire și apropiere de Dumnezeu; îndepărtarea de aproapele înseamnă tăgăduire și lipsă de sensibilitate față de prezența lui Dumnezeu în persoana acestuia. „Așa este firea iubirii” – spune Ava Dorotei.

În experiența duhovnicească filocalică, lumea se justifică în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu și de mediu transparent prin care străbate iubirea lui față de lume și oameni și a oamenilor față de Creatorul lor și de ei înșiși.

Viața se justifică și se împlinește ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu și a semenilor. Cercul existenței este cercul iubirii, căci așa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul, „dragostea este mai dulce decât moartea”. Viața îți atinge ținta sa – unirea cu Dumnezeu Iubire – în măsura în care este o experiere tot mai accentuată a iubirii de semeni, o înaintare tot mai accentuată în lepădarea de iubirea pătimașă de sine (filavtia) și în iubirea și dăruirea de sine.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică.

Leave a Reply