+373 (022) 54-28-70 teologie.ortodoxa@gmail.com

Republica Moldova, mun. Chișinău, str. Izmail 46

Predică la Duminica a 17 – a după Rusalii (a femeii cananeence)

Astăzi la Sfânta Liturghie am ascultat o pericopă evanghe­lică în care s-a vorbit despre o femeie din părţile Tirului şi Sidonului, care a venit la Mântuitorul şi L-a rugat stărui­tor să vindece pe fiica ei care era stăpânită de diavol.

Domnul Iisus Hristos trece din Galileea dincolo de Iordan, în Canaan, în vatra unor ţinuturi locuite de păgâni şi pe care Dumne­zeu le blestemase pentru idolii lor iar pe locuitorii de acolo îi iz­gonise când a adus pe israeliţi înapoi din robia egipteană.

Prin aceste ţinuturi a predicat Sfântul Apostol Petru cuvântul Sfintei Evanghelii, iar Sfântul Apostol Pavel în drumul său spre Ierusalim, a aflat aici mai mulţi creştini (Fapte XXV, 3).

Domnul Iisus nu a intrat în Tir şi Sidon – cetăţile păgâne aşeza­te la poalele Libanului – ci în împrejurimile lor. Iar acest lucru l-a făcut după ce avusese o discuţie cu fariseii despre lucrurile care îl spurcă pe om şi-l fac neplăcut în faţa lui Dumnezeu.

Scârbit şi saturat de sâcâiala şi invidia fariseilor, Domnul iese din hotarele patriei sale şi întâlneşte o femeie cu care întreţine un dialog de o bogăţie şi frumuseţe fară asemănare şi inegalabil.

Femeia aceasta deşi străină de neam şi de credinţă se apropie de Domnul şi rămâne la oarecare distanţă păstrând buna-cuviinţă a situaţiei sale şi nu numai că se adresează Domnului, ci strigă din adâncul sufletului, adică îşi exprimă cu glas mare rugăciunea ei fierbinte:„Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol” (Matei XV, 22). Minunat şi plăcut mod de adresare! Acesta dovedeşte credinţa ei că Iisus Cel căruia I se adresează este Mesia, Mântuitorul lumii. Strigătul ei izvora din această credinţă puternică şi mare în Hristos, din durerea ei neostoită de mamă, din nenorocirea cea mare şi din milă faţă de pro­priul său copil.

Iubiţi fraţi, nu este prima dată când Sfânta Scriptură aminteşte despre demonizaţi. Domnul Hristos a mai vindecat pe îndrăcitul din Capernaum (Marcu I, 21-28), pe îndrăcitul din Gadara (Luca VIII, 26-40) şi pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-21; Marcu IX, 14-29; Luca IX, 37-43). De data aceasta Domnul este rugat să vindece de această cumplită boală pe fiica unei femei străină de neamul şi credinţa evreilor. Din cuvintele mele de învăţătură de­spre vindecările celorlalţi îndrăciţi vă amintiţi cât de mult păti­meau şi cât de îngrozitor erau chinuiţi aceşti stăpâniţi de necura­tul. Am putut constata că există diferite grade de suferinţă şi de crize pe care le produc duhurile necurate, iar fiica acelei sărmane femei era chinuită în ultimul grad. Starea acestei copile producea mamei o profundă durere. Ştiu prea bine părinţii cât de mult su­feră şi ei împreună cu copiii lor.

Femeia aceasta îndurerată de boala fetiţei nu zice: miluieşte pe fiica mea, ci zice: „miluieşte-mă”. Copila într-adevăr suferă dar eu ard de durere. Nu îndrăz­neşte această femeie nici să cheme pe Domnul în casa ei aşa cum o făcuseră alţii şi nici să aducă pe fata ei la Domnul, ci numai strigă „miluieşte-mă”.

Iată un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremu­rilor noastre care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupeşti ci mai ales de bolile lor sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai grele. Să nu înceteze părinţii a se ruga „Doctoru­lui sufletelor şi al trupurilor”. De câte ori se roagă părin­ţii pentru copiii lor: Doamne miluieşte pe fiul meu că rău păti­meşte în păcatul neascultării de părinţi, de profesori, de îndrumă­torii lui de bine, de mai marii lui, de conducătorii ţării, de păcatul desfrânării, de păcatul egoismului, al trufiei, al mâniei, al iubirii de ceartă, al nesupunerii, de păcatul iubirii de aur şi de argint ne­muncit, de păcatul vrajbei şi al clevetirii, miluieşte-mă şi-l scapă pe el de duhurile necurate şi pierzătoare!

De ce părinţii nu supraveghează cu atenţie pe copiii lor şi nu-i învaţă şi îndrumează să se ferească de aceste păcate pierzătoare de suflet, căci odată cuprinşi de unul din aceste păcate devin robi ai lor şi treptat, treptat, precum fiul risipitor, ajung nişte epave ale societăţii şi un pericol pentru tot poporul dreptcredincios.

Rugăciunile fierbinţi către Dumnezeu, rugăciunile stăruitoare şi grija deosebită faţă de proprii lor copii i-ar îndepărta pe aceştia de microbul răutăţii pe care îl seamănă vicleanul în sufletele lor ca să-i robească prin păcat.

Sunt numeroase cazurile când rugăciunile părinţilor au întors la căinţă pe fiii lor porniţi pe căile pierzării. Să ne amintim numai de Sfânta Monica, cea care prin rugăciunile ei fierbinţi către Dumne­zeu a făcut ca fiul ei cel desfrânat şi înrăit în păcate să devină Fe­ricitul Augustin.

La rugăciunile sincere şi stăruitoare Domnul nostru Iisus Hristos a răspuns întotdeauna fiind mişcat de suferinţa oamenilor.

Dar, iată, vedem de data aceasta ceva cu totul neobişnuit. Domnul Cel prea bun şi preamilostiv, arată atâta indiferenţă la ru­găciunile fierbinţi ale cananeencii, precum nu se mai găseşte ni­căieri în istoria minunilor Sale. „Iar Domnul nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Matei XV, 23).

Comentând acest verset Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Domnul aduce la Sine pe iudeii care L-au re­cunoscut. Când Îl hulesc ei, El îi roagă, când îl ispitesc, El nu-i părăseşte. Pe cananeeancă însă, care aleargă şi-L roagă, fară a se sprijini, nici pe lege, nici pe prooroci, şi care îi arată atâta evlavie, pe ea nu o învredniceşte nici măcar de un răspuns. „Care alta nu s-ar fi smintit, când a văzut că realitatea nu corespunde cu ceea ce gândea ea? Ea auzise că „El mergea prin sate vindecând, iar pe femeia aceasta care venea la El o respinge”.

Nu-i răspunde nici un cuvânt pentru că ştiutorul inimilor cu­noştea credinţa puternică din adâncul sufletului ei. O credinţă puternică în stare să suporte orice încercare şi descurajare. Toc­mai de aceea femeia aceasta nu se sminteşte, nu se supără, nu se descurajează şi nu se depărtează. Ea nu zice cum poate ar fi fost îndreptăţită: cum acest om atât de vestit prin iubirea sa nemărgi­nită faţă de oameni, arată atâta nepăsare şi indiferenţă faţă de ne­fericirea mea? Nu rosteşte aceste cuvinte pe care adesea le auzim din gura credincioşilor noştri, ci ea cu şi mai mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu îşi arată credinţa ei mare şi puternică prin rugăciunile ei repetate.

Este uşor de înţeles că atât de mult şi stăruitor se ruga această femeie încât a înduioşat şi pe Sfinţii Apostoli, încât cu toţii într-un cuget s-au apropiat de învăţătorul lor şi L-au rugat: „Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Matei XV, 23).

Oare intervenţia ucenicilor Domnului era numai pentru ca să? scape de ea, pentru că striga în urma lor? Cu siguranţă că nu. Ru­găciunile stăruitoare ale acestei femei i-a impresionat atât de pu­ternic, i-a mişcat atât de mult şi i-a umplut de mirare atitudinea Domnului Hristos, încât nu puteau să tacă; această convorbire ajunsese la o tensiune atât de înaltă, iar durerea sfâşietoare a ma­mei copilei bolnave a scos pe învăţăceii lui Iisus din cadrul rolului lor încât simţeau ei nevoia imperioasă să-L roage pe Domnul s-o dezlege din legăturile cu care satana legase pe sărmana ei fiică.

Iată răspunsul Domnului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (vers. 24). Acest răspuns a amuţit pe ucenici, iar femeii cananeence i-a dat grai. Ea şi mai mult stăruia. Socotind că rugăciunea ei de la distanţă poate este o necuviinţă, iar strigătele ei nu exprimă destulă evlavie, smerenie şi dragoste, se apropie, cade în genunchi la picioarele Domnului şi I se închi­nă zicând: „Doamne ajută-mă” (vers. 25). O rugăciune răbdătoa­re şi fierbinte care conţine un singur cuvânt: „ajută-mă”. Sufletul ei era atât de plin de simţire încât limba nu putea rosti prea multe cuvinte. Lacrimile care izvorăsc dintr-o inimă zdrobită şi smerită, suspinele fară cuvinte sunt deja de ajuns căci „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani VIII, 26).

Dealtfel ce alte cuvinte puteau să înlocuiască această scurtă rugăciune? Ea spune totul: Doamne ajută-mă, priveşte-mă ca pe una din făpturile tale. Ajută-mă, fiindcă eu cred că poţi să mă ajuţi, încă mai cred că şi vrei, cu toate că acum mă refuzi. Iată o rugă­ciune vrednică de urmat, iată curajul, iată speranţa pe care ţi le dă rugăciunea fierbinte!

Minunatul dialog continuă căci Domnul îi răspunde: „Nu este bine să iei pâine de la gura copiilor și să o arunci câinilor.” Dar cu neputinţă de crezut! Nici femeia nu deznădăjduieşte, nu se descurajează, ci dă un răspuns extraordinar, parcă inspirat de Cel în faţa căruia stătea, de Duhul Sfânt care luminează pe cei neştiutori şi întăreşte pe cei slabi. În­ţelegerea ei creşte; nu-l mai numeşte pe Mântuitorul „Fiul lui David” ci de data aceasta răspunde: „Da, Doamne, dar şi câinii mă­nâncă din fărămiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (vers. 27). Noi păgânii nu aşteptăm mulţimea de binefaceri pe care le primeşte poporul lui Dumnezeu cel ales, pe care Fiul lui David le revarsă din belşug, ci doar micile farâmituri care cad de la masa cea îmbelşugată şi acestea sunt îndeajuns pentru noi neamurile cele înfometate. Iată câtă înţelepciune şi smerenie în acest răspuns al femeii cananeence! Iată că acolo unde există credinţă vie şi adevărată există şi înţelepciune, cum Dumnezeu celor smeriţi le dă înţelepciune iar celor mulţi le dă grai.

Cine ar fi putut să rostească aceste cuvinte pline de har şi de Duhul Sfânt decât cel inspirat de Duhul Sfânt, căci după cuvântul proorocului Isaia „se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, du­hul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia XI, 2).

Dacă Mântuitorul a ascultat rugăciunea sutaşului roman din Capernaum şi i-a vindecat slujitorul, a vindecat pe îndrăcitul din Gadara, pe samarineanul bolnav de lepră împreună cu cei nouă, ca şi pe mulţi alţii pe care îi consemnează Sfânta Scriptură, cum ar fi lăsat în zbuciumul durerii şi în ghearele deznădejdii pe aceas­tă femeie care a dat dovadă de o credinţă mare şi puternică?

Mântuitorul a mai dorit prin aceasta ca religia Sa cea nouă şi dumnezeiască să depăşească hotarele unui popor şi să devină un bun comun al întregului neam omenesc. Aici întrevedem univer­salismul învăţăturii Mântuitorului, vedem punându-se baza unei religii noi, ale adevăratei religii. Credinţa aceasta mare şi încercată a fost răsplătită de Domnul cu prisosinţă. Pe lângă faptul că o laudă pentru credinţa ei: „O, femeie, mare este credinţa ta” Mântuitorul îşi descoperă bunătatea, dragostea faţă de creaturile Sale şi mila Sa, căci îndată îi îndeplineşte rugăciunea spunându-i: „fie ţie după cum voieşti, şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.

Deşi se văd clar şi alte virtuţi la această femeie cum sunt: sme­renia, răbdarea, rugăciunea, bunătatea, dragostea, Domnul laudă credinţa acesteia ca fiind izvorul tuturor celorlalte virtuţi. De ace­ea în relaţiile omului cu Dumnezeu credinţa este firul de legătură. Fără credinţă nu putem face nimic, iar Sfântul Apostol Pavel spu­ne că „fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumne­zeu” (Evrei XI, 6).

Iată dar cât de mult folos aduce o credinţă smerită, o credinţă fierbinte, mare, puternică, o credinţă stăruitoare în rugăciune. Credinţa mamei a vindecat pe fiică de chinurile groaznice, a în­vins şi a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Dom­nului şi a devenit pildă pentru toate generaţiile viitoare de creştini.

Să urmăm exemplul femeii cananeence şi să ne rugăm neînce­tat lui Dumnezeu să ne întărească în credinţă. Să păstrăm cu sfin­ţenie nealterată credinţa în care ne-am născut, şi să ne silim ca această credinţă a noastră să rodească prin fapte bune şi prin dra­goste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, iar roadele credinţei noastre să fie: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrănarea poftelor” (Galateni V, 22-23).

Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse harul Său cel ceresc asupra noastră şi asupra tuturor celor ce I se roagă cu credinţă. Să dea pace sufletelor noastre, pace în familiile noastre, pace unuia cu altul la locurile noastre de muncă, pace în întreaga lume, iar între oameni dragoste şi bună înţelegere. Amin.

Sursa: Pr. Ioan V. Covercă, Glasul Bisericii nr.1-3, 1982.

Leave a Reply