+373 (022) 54-28-70 teologie.ortodoxa@gmail.com

Republica Moldova, mun. Chișinău, str. Izmail 46

Sâmbăta lui Lazăr

Au trecut cele patruzeci de zile mult folositoare sufletului nostru şi ne aflăm acum în pragul Sfintei şi Marii Săptămâni, în care vom sărbători Pătimirile Domnului nostru, faptul că a biruit moartea prin moartea Sa.

Începem această săptămână într-un duh de biruinţă: mâine Hristos va intra în cetatea Lui, primit ca un rege, iar astăzi îl învie pe Lazăr din morţi.

[…]

Acum, astăzi, prin ridicarea lui Lazăr din morţi, Hristos adevereşte învierea de obşte. Este într-adevăr frapant cum suntem conduşi în întunericul Crucii de un astfel de eveniment, sărbătorind astăzi, într-o sâmbătă (ziua obişnuită consacrată pomenirii morţilor), învierea din morţi (realitate care ţine în mod firesc de ziua Duminicii, ziua a opta).

Lupta cu moartea a început, şi ni se dă un semn despre ceva ce se dovedeşte a fi surprinzător mult mai mare. Prin venirea lui Hristos în Betania, mai multe lucruri sunt dezvăluite.

În primul rând, imensitatea realităţii dezgustătoare a morţii, arătată de cel mai scurt verset din Evanghelii: „Şi Iisus a plâns“. El a plâns pentru prietenul Său: Dumnezeu ne-a chemat la fiinţă ca să participăm la prietenia Lui, cunoaşterea Lui, comuniunea cu El, ca să ne împărtăşim din viaţa Lui. Cu toate acestea, ceea ce întâlneşte atunci când se întâlneşte cu noi – aşa cum ştim acum, după cele patruzeci de zile ale noastre de luptă împotriva patimilor noastre, ataşamentul nostru împătimit faţă de alinările noastre trupeşti, cele patruzeci de zile ale noastre în care ne-am zdrobit, patruzeci de zile în care ne-am mortificat – este faptul că suntem ţinuţi sub o putere care ne-a capturat, care ne preface în nimic, care ne reduce la praf, la moarte. Miroase – aşa cum au spus cei ce şedeau lângă mormânt, şi pe bună dreptate au zis aceasta -, miroase. Iar asta* [condiţia firii umane căzute (n.tr.)] Îl face pe Hristos să plângă – lacrimile lui Dumnezeu Însuşi.

„De ce n-ai venit mai devreme?”, L-a întrebat Marta. „Ai fi putut să-l vindeci!” Şi noi chiar am auzit mai devreme că Hristos nu a venit imediat după ce a aflat că Lazăr era bolnav, ci a aşteptat…! El a aşteptat ca Lazăr să moară, pentru ca astfel să poată să-l învie şi oferă astfel o ocazie pentru ucenici să creadă [în El].

Prin învierea lui Lazăr din morţi, El arată că nu are doar puterea de a vindeca pe cei care sunt bolnavi – şchiopi, surzi şi orbi. De fapt, El are putere chiar asupra vieţii şi morţii. Făcând toate acestea, Hristos, după cum spune imnul, confirmă învierea de obşte. Este cu putinţă ca morţii să învie.

Cu toate acestea, după cum ştim, deşi a fost înviat din morţi, Lazăr va muri din nou. Într-adevăr, puţin mai încolo, Evanghelia spune cum arhiereii au plănuit să-l omoare, pentru că mulţi au venit la Hristos datorită lui. Lazăr a fost smuls din moarte, dar moartea continuă încă să se hrănească cu cei vii.

Ni se dă speranţă astăzi şi, prin urmare, prăznuim cu culori luminoase şi cântând de bucurie. Dar noi ştim că acest episod nu este sfârşitul poveştii; acesta este doar începutul. Am ajuns la sfârşitul Postului Mare, iar starea în care ne aflăm este de oameni morţi; dar ne aflăm la începutul Sfintei şi Marii Săptămâni a Paştelui Domnului nostru, în care El nu doar că va învinge moartea prin răpirea uneia dintre victimele acesteia, dar va distruge cu totul moartea în sine, şi împlineşte acest lucru în nici un alt mod decât prin propria Sa moarte. În acest sens, El ne arată prin ce mijloace putem şi noi intra în Viaţa care este El. Murind în botez şi luându-ne crucea, începem să trăim în El, Cel Care este izvorul Învierii. Acum ştim că are putere asupra morţii, dar viaţa pe care o dezvăluie prin Paștele Său este una în care moartea nu mai este.

În timp ce prăznuim această sărbătoare, să nu ne punem încrederea în speranţa că Hristos va veni pentru a ne ajuta să ducem în continuare viaţa noastră aşa cum o ştim, continuând în cadrul aceluiaşi orizont al acestei lumi, o prelungire a tuturor acelor conforturi ce ţin de starea noastră de creatură, care ne satisfac atât de uşor. Să fim mai degrabă gata să acceptăm darul pe care El îl oferă de fapt, ştiind costul acestui dar, costul pe care El l-a plătit şi care, de asemenea, este aşteptat de la noi. Aşa cum ucenicii au spus când Hristos era pe cale să-Şi înceapă drumul spre Betania: Să mergem şi noi şi să murim cu El.”

În acest fel şi numai în acest fel, ne vom împărtăşi şi noi din lumina pascală care nu cunoaşte înserare.

Sursa: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016.

Leave a Reply