+373 (022) 54-28-70 teologie.ortodoxa@gmail.com

Republica Moldova, mun. Chișinău, str. Izmail 46

SUS SĂ AVEM INIMILE

Ne-am obișnuit așa de mult cu zicerile de la Sfânta Liturghie, încât de multe ori nu ne mai dăm seama de importanța lor și mai ales de îndemnurile pe care le primim, nu numai pentru clipa în care ni se dau, ci pentru toată vremea vieții. De pildă, la fiecare Sfântă Liturghie se spune „Sus să avem inimile”, iar noi răspundem: „Avem către Domnul”. Bineînțeles, răspundem pentru clipa aceea, dar nu trebuie să rămânem cu gândurile noastre aici, pe pământ, ci să le avem direct la Dumnezeu. „Sus să avem inimile”, să avem mereu îndreptată la Dumnezeu simțirea, gândirea, puterea noastră simțitoare și gânditoare. Noi spunem „Avem către Domnul” și ne obligăm cu aceasta să avem totdeauna inima către Domnul.

Cel dintâi lucru pe care îl auzim după ce răspundem noi că avem inima către Domnul este: „Să mulțumim Domnului”. Cine are inima îndreptată către Dumnezeu, trebuie să-I aducă mulțumire lui Dumnezeu. Cel dintâi gând pe care trebuie să-l avem când este vorba de Dumnezeu este gând cinstitor, gând mulțumitor. Când spunem că trebuie să mulțumim Domnului, spunem că într-adevăr Îi mulțumim și aducem și un cuvânt întemeiat pentru mulțumirea noastră, zicând: „Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de o ființă și nedespărțite”.

Prin urmare, avem inima către Domnul? Avem, pentru că zicem „Avem către Domnul”. Dacă avem inima sus, către Domnul, atunci aducem mulțumire către Domnul și spunem temeiul mulțumirii noastre. Zicem că facem aceasta pentru că așa se cuvine, că facem aceasta „Cu vrednicie și cu dreptate” (aducem închinare pentru că mulțumirea noastră este închinare adevărată, nu închinare formală) și continuăm: „este a ne închi-na Tatălui, și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de o ființă și nedespărțite”. A avea inima sus înseamnă a avea conștiința că în fața lui Dumnezeu trebuie să ne revărsăm mulțumirea, cinstirea noastră, închinarea noastră. Cum nu putem trăi fără aer, așa nu putem trăi fără Dumnezeu, așa nu putem trăi fără a avea inima sus, așa nu putem trăi cu adevărat fără a aduce închinare lui Dumnezeu, „Treimei celei de o ființă și nedespărțite”.

Cred că ar fi cazul, când ne spovedim, să avem în vedere și aspecte de felul acesta: cât avem noi inima sus, cât avem noi inima către Dumnezeu, cât avem închinare către Dumnezeu, cât suntem de angajați pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu, pentru că este bine să avem în vedere și să facem toate lucrurile acestea mai ales noi, călugării, care suntem undeva între cer și pământ. Călugării trebuie să fie mai presus de lumea aceasta, dacă se poate sus, „deasupra lumilor, în locul minunilor”.

O mânăstire trebuie să fie plasată undeva mai presus de lumea aceasta, pentru că dacă o mânăstire este din lumea aceasta, atunci n-are rost să existe! De ce să existe o mânăstire, dacă cei din ea trăiesc ca și ceilalți oameni, n-au inima sus, nu aduc decât închinare formală sau numai la anumite soroace? Dacă nu aduc o închinare continuă, atunci nu sunt mai presus de lumea aceasta! Or, noi nu suntem din lumea aceasta, pentru că Domnul Hristos a zis către ucenicii Săi: „Voi nu sunteți din lume” (Ioan 15, 19). Dacă despre noi se poate spune că suntem din lume, dacă avem conștiința că suntem din lume, din lumea aceea pe care zicem că am părăsit-o, atunci înseamnă că nu suntem unde trebuie să fim și nu are rost să existăm în felul acesta!

Trebuie să facem totdeauna un efort de a ne depăși pe noi înșine și de a depăși condiția obișnuită a oamenilor întru slujirea lui Dumnezeu, ca să avem inimile sus, ca să aducem mulțumire lui Dumnezeu, ca să aducem închinare, având conștiința că așa trebuie, pentru că este „Cu vrednicie și cu dreptate a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de o ființă și nedespărțite”.

Să ne cercetăm și în privința unor aspecte de felul acesta, când ne spovedim.

Sursa: Arhimandrit Teofil Părăian, Din visteria inimii mele.

 

Leave a Reply