+373 (022) 54-28-70 teologie.ortodoxa@gmail.com

Republica Moldova, mun. Chișinău, str. Izmail 46

Când se citeşte acest canon în biserică şi de ce tocmai în aceste perioade?

În mod clar, Canonul cel Mare a fost elaborat ca un canon penitenţial, chiar dacă nu are această titulatură de canon de pocăinţă, ci se numeşte „cel mare“ în cultul creştin. Introdus în cult încă din vremea Sfântului Andrei Criteanul, Canonul se citeşte în prima săptămână a Postului Mare, împărţit în patru fragmente, iar într-o versiune exhaustivă doar în joia săptămânii a cincea din Marele Post. A fost introdus în cult în aceste perioade bine delimitate tocmai pentru că are un conţinut totalmente penitenţial, referindu-se şi oferind modele biblice ale celor care au greşit, dar care s-au ridicat prin pocăinţă.

Canonul cel Mare este o Biblie în miniatură. Citind Canonul cel Mare poţi ajunge să cunoşti întreaga istorie scripturistică, prin cele opt cântări despre personaje din Vechiul Testament, şi prin ultima cântare, cea de-a noua, cu personaje din Noul Testament.

În slujba Canonului cel Mare, apare foarte des rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“, însoţită de închinarea credinciosului cu semnul Sfintei Cruci şi de metanie. Legătura dintre rugăciune, Sfânta Cruce şi metanie are o semnificaţie aparte?

Semnificaţia este în primul rând una duhovnicească. Crucea înseamnă pe de o parte suferinţă, înseamnă durere, înseamnă compasiune, dar pe de altă parte, Crucea e cea care ne duce mai departe, ne duce spre Înviere. Aspectul primordial sau firul cel roşu al Canonului cel Mare nu trebuie înţeles numai în sensul de pocăinţă; pocăinţa în Canonul cel Mare se transformă în Înviere, iar durerea, acel „penthos“ de care vorbesc Sfinţii Părinţi, se transformă în bucurie, pentru că omul nu participă în Postul cel Mare numai la suferinţa şi patimile Mântuitorului, ci participă la comuniunea cu Hristos Cel înviat. Tocmai de aceea semnul Sfintei Cruci, simbolul care uneşte cele telurice cu cele dumnezeieşti, cele pământeşti cu cele cereşti, accesibilizează până la urmă mesajul pe care Canonul cel Mare ni-l transmite: întâlnirea şi unirea cu Hristos. Unirea aceasta se face însă mai întâi participând prin jertfa noastră, o jertfă însoţită de o exclamaţie de a cere mila lui Dumnezeu, de a ne ierta păcatele, şi în acelaşi timp de metanie, care poate avea două sensuri mari: acea „metanoia“, adică schimbarea minţii, schimbarea propriei firi, a gândirii şi a stării de păcătoşenie, iar pe de altă parte, metania, privită ca şi act liturgic, prosternarea  în faţa Dumnezeului Cel Creator şi Mântuitor.

Leave a Reply