Întâlnirile şi convorbirile – din dragoste şi „ca pentru Dumnezeu”

Tăcerea este legată de către Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei, mai ales de singurătate şi linişte, dar nu numai o singurătate şi linişte exterioară, ca o pază de lume şi de ispitele ei, ci mai ales de o pază interioară a gândurilor şi a minţii, de efortul de adunare în sine, de trezvie şi isihie. Monahul, dar şi creştinul obişnuit trebuie să se retragă în sine, să se interiorizeze, să descopere şi să pună în valoare bogăţia Împărăţiei harice a lui Dumnezeu dinlăuntrul său. De aceea, orice ripisire interioară sau exterioară este considerată o ispită, de care trebuie să ne păzim.

Iubitori ai singurătăţii şi liniştii sufleteşti, deşi sunt austeri în recomandările lor, Părinţii filocalici nu sunt împotriva bucuriei pe care o creează comuniunea cu semenii, ci arată că mai presus de acestea, în „abisul” tăcerii, cel duhovnicesc, ale cărui simţuri s-au purificat şi unificat în practicarea virtuţii, trăieşte comuniunea şi unirea mai presus de minte cu Dumnezeu.

Aşa se face că Sfântul Isaac Sirul, ne recomandă să evităm întâlnirile şi convorbirile care nu au scop şi folos duhovnicesc, pe considerentul că ele „nu sunt de folos în orice timp”, iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan consideră că nu trebuie să intrăm în vorbă decât dacă suntem provocaţi, şi nici atunci totdeauna, ci doar când avem de spus un cuvânt duhovnicesc, în măsură să aducă pacea şi liniştea. „Când te întâlneşti cu cineva, spun ei, cuvântul tău să se oprească la bineţe. Încolo spune: „Roagă-te pentru mine, merg să îndeplinesc o datorie”. Şi pleacă. Iar de te întreabă el despre vreun lucru, de ştii, spune-i şi treci mai departe; iar de nu ştii, spune-i: „Nu ştiu” şi treci mai departe”. Într-un alt loc ei nuanţează această idee, arătând că motivul pentru care trebuie să vorbim şi să ascultăm pe cineva este iubirea, sau „pentru iubire”, cum le place părinţilor să spună. Dar şi atunci trebuie să avem grijă ca vorbele noastre să fie duhovniceşti, să nu osândească şi să nu aducă vreo tulburare sau vătămare sufletului.

Cuviosul Isaia Pusnicul, referindu-se la valoarea duhovnicească pe care trebuie să o aibă întâlnirile şi discuţiile noastre, ne face următoarele recomandări: „Iar întâlnindu-vă în trecere, să nu vorbiţi în deşert, nici să nu îndrăzniţi orice, ci fiecare să ia aminte, în frica de Dumnezeu, la sine şi la lucrul său de mână şi la meditaţie şi la sufletul său în ascuns. Iar când se isprăveşte Liturghia, sau când vă sculaţi de la mâncare, nu vă aşezaţi la vorbă lungă, nici la cuvinte despre Dumnezeu, nici despre lume, ci fiecare să intre în chilia lui şi să plângă păcatele lui. Iar de se iveşte trebuinţa să vorbiţi împreună, vorbiţi foarte puţin, cu smerenie şi evlavie, gândindu-vă că Dumnezeu ia aminte la voi. Nu vă sfădiţi între voi şi nu vorbiţi împotriva cuiva, nici nu judecaţi pe cineva, nu cârtiţi împotriva cuiva. Să nu iasă din gura voastră nici o minciună. Să nu vorbiţi sau să auziţi ceva din cele ce nu vă folosesc”.

Monahi prin excelenţă, Părinţii duhovniceşti recomandă, pe cât este posibil, evitarea convorbirilor şi discuţiilor cu femeile pentru că din aceste discuţii se pot ivi multe ispite şi pofte. Atunci când nevoile o impun însă, monahului i se cere să nu zăbovească în convorbirea cu ele şi să nu arunce privirea spre ele, ci să se retragă curând spre lucrarea şi ascultarea sa.

Criteriul de mare şi autentic discernământ duhovnicesc este ca atât vorbirea, atunci când este nevoie, cât şi tăcerea, că fie ca „pentru Dumnezeu”, adică avându-L pe El martor. De aceea, „cel ce grăieşte … fără patimă, bine face, pentru că grăieşte pentru Dumnezeu; şi cel ce vede că va grăi cu patimă şi de aceea tace, bine face, pentru că a tăcut pentru Dumnezeu. Dacă trebuie să grăieşti pentru Dumnezeu, nu te îngriji ce vei grăi, căci făcând aceasta, vei călca porunca (Matei 10, 19). Ci lasă în seama lui Dumnezeu şi El va pune în gura ta ce să grăieşti cu folos. Căci Dumnezeu ştie să ne încingă cu putere pe noi cei slabi şi El te va întări pe tine, frate”.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Teologia Necazurilor sau a încercărilor, Gânduri de folos duhovnicesc.