+373 (022) 54-28-70 teologie.ortodoxa@gmail.com

Republica Moldova, mun. Chișinău, str. Izmail 46

Plânsul duhovnicesc cel de fericire aducător

Părinții filocalici vorbesc despre plânsul duhovnicesc și despre lacrimile harismatice, ca fiind roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, ale rugăciunii neîncetate, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine.

Ei învață că lacrimile izvorăsc din căldura suprafirească a rugăciunii, roadă și aceasta a intensității lucrării Duhului Sfânt asupra sufletului celui ce se roagă. Sfântul Simion, mistic prin excelență și trăitor al acestor stări, descrie astfel acest process duhovnicesc suprafiresc: căldura rugăciunii naște foc, iar focul iarăși căldură și din amândouă se aprinde flacăra, izvorul lacrimilor. De fapt, flacăra o odrăslesc șiroaiele, iar șiroaiele nasc flacără. Din această flacără, rod al lucrării harice, se nasc lacrimile dorului de Dumnezeu”, care dau sufletului „o dulceață negrăită”.

O primă distincție pe care o fac ei este între cele două forme de manifestare ale vieții duhovnicești. În acest sens, Calist Angelicude vorbește despre plânsul duhovnicesc, care ar caracteriza viața începătorilor și despre lacrimile duhovnicești, specifice celor ajunși la desăvârșirea prin har: „… precum Dumnezeu și omul sunt doi, tot așa sunt două, fie ca gen, fie ca specie, plânsul și lacrimile. Căci una se deosebește mult de cealaltă, măcar că amândouă sunt bune și dăruite de Dumnezeu și ne câștigă bunăvoința lui Dumnezeu și moștenirea hărăzită de ea. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu și întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiească și pe Dumnezeu Cel dintâi nu veselește firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult și mai presus de fire. Cel dintâi este al începătorilor, cele de al doilea, ale celor ajunși la desăvârșirea prin har”.

Plânsul duhovnicesc este, la acești Sfinți Părinți, expresia unei minți și a unui suflet restaurate în starea de curăție și reajunse la „simțirea înțelegătoare”. El este „străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea greșelilor, cu suspine nevăzute”.

Plânsul – ne spune Sfântul Simion Noul Teolog – este îndoit în lucrările lui. Unul este ca „apa”, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor și curățește sufletul de întinăciunea pricinuită de ele. Superior acestuia este plânsul ca „focul”, care face viu, care reaprinde și încălzește, face înfocată inima și o înflăcărează de dragostea și de dorul lui Dumnezeu. La fel, Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre un plâns natural, care izvorăște de la fire și unul duhovnicesc sau plânsul neîncetat după Dumnezeu, care ne scutește de plânsul veșnic.

Plânsul duhovnicesc este dovadă a tăriei noastre în lupta împotriva păcatelor și a patimilor. Cel care a dobândit plânsul duhovnicesc, aflăm de la Sfântul Petru Damaschinul, „se face întărit ca o stâncă și nu mai e clintit de nici un vânt sau val al vieții, ci e pururea la fel, în prisosință și în lipsă, în bună stare, în cinste și în ocară… El cunoaște cu bună pătrundere că toate trec și cele dulci și cele dureroase și că viața aceasta este cale spre veacul viitor și că chiar dacă nu vrem noi, se fac cele ce se fac și în zadar ne tulburăm și ne păgubim de cununa răbdării și ne arătăm potrivnici voii lui Dumnezeu, fiindcă toate câte le face Dumnezeu, sunt foarte bune și noi suntem neștiutori”. Acest plâns rodește în lacrimi.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Virtuțile Creștine, cărări spre fericirea veșnică.

Leave a Reply