Darul rugăciunii

Pe treapta ei cea mai înaltă, rugăciunea este trăită ca un dar cu care Dumnezeu binecuvintează viaţa contemplativului. Viaţa lor însăşi, o respiraţie în Duhul Sfânt, devine o rugăciune neîncetată.

Acest dar, această harismă excepţională este întâlnită la puţini dintre Părinţii duhovniceşti. La aceştia, rugăciunea lui Iisus devine spontană, continuă, o stare supranaturală, în marginile existenţei umane potenţată de lucrarea desăvârşitoare a harului divin. La această „elită” duhovnicească, rugăciunea devine stilul sau ritmul vieţii însăşi; ei devin rugăciune. Întreaga lor viaţă este o permanentă cugetare, o permanent trăire a comuniunii cu Dumnezeu, Cel invocat în rugăciune. Chiar şi în somn, ei au mintea atentă la pomenirea lui Hristos. Nu numai stările lor conştiente, ci şi cele de veghe, constituie o rugăciune.

Ascetica răsăriteană delimitează următoarele trepte, până la această stare:

1) Evitarea lăcomiei de somn şi practicarea veghei scurte;

2) Pătrunderea invocaţiei lui Iisus în planul conştiinţei, în starea de aţipire, de veghe;

3) Meditarea neîntreruptă la Dumnezeu;

4) Etapa în care rugătorul este un veghetor, un achimit; el nu doarme aproape deloc; însăşi starea de somn capătă la el consistenţă spirituală, devine conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa. El nu mai primeşte viziuni despre mundus imaginalis, pentru că el a dobândit darul străvederii în cele duhovniceşti, el este un înainte-văzător sau un vizionar, în adevăratul sens al cuvântului.

Darul rugăciunii este însoţit de unele semne sau fenomene spirituale deosebite, extraordinare.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor sau a încercărilor, gânduri de folos duhovnicesc.