Copiii, Biserica și Taina Spovedaniei

Copiii se nasc și cresc în familie. Ei reprezintă, înainte de toate, darul lui Dumnezeu pentru cei doi soți (bărbat și femeie) care au datoria morală să-i crească pe aceștia pentru a devein fii a lui Dumnezeu în Împărăția Sa veșnică. Tot în familie își formează și religiozitatea în calitate de persoană concretă, unică, inpuizabilă și irepitabilă. Au numele lor și în familie, cu ajutorul părinților, își creează prima impresie despre lume, despre oameni, despre Dumnezeu.

Deprinderea comuniunii cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni se realizează în familie pe baza unei purtări de grijă care condiționează sănătatea familiei de azi și de mâine. În această educație și purtare de grijă față de copii nu trebuie să lipsească elemental religios, deprinderea cu abecedarul credinței și cu viața trăită, în mod firesc, în duhul Bisericii. Dacă copiii sunt, ca și cei maturi, membrii ai Biserii lui Hristos, înseamnă că au și ei drepturi depline din punct de vedere spiritual și că trebuie tratați cu foarte multă atenție și seriozitate. Observăm lucrul acesta de când se naște în Hristos, căci copilul primește trei din cele șapte taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea și Împărtășania; în felul acesta Biserica îi introduce pe copii în planul purtării de grijă a lui Dumnezeu, dar în același timp îi preia în purtarea de grijă și preotul care este „slujitor a lui Dumnezeu și iconom al tainelor Sale” ( I Corinteni 4,1).

În Sfintele Evanghelii și Epistole Pauline găsim de mlte ori invocate motivele așezării sufletești a omului aducînd ca modele copiii (Matei 18,2; Matei 19,14; Marcu 10,15; Luca 18, 16-17; Coloseni 3, 20-21; Efeseni 5, 1-3).

Nichifor Crainic spunea că în creștinism măsura omului desăvârșit nu este cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Această măsură a religiozității, pe care ne-o dă Mîntuitorul Iisus Hristos, pare bizară pentru felul nostru obișnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm cultura cu religia. În cultură savantul e măsura copilului, în religie copilul e măsura savantului.

Probabil copilul nu are multe păcate de mărturisit, dar este bine să cunoască viața Bisericii în calitate de Creștin Ortodox, mai ales în această perioadă cînd pierdem puțin cite puțin valorile noastre morale, identitatea noastră, precum și credința părinților și bunicilor noștri.

Educînd pe copii să păstreze și să participe la frumusețea rînduielilor Bisericești, aducătoare de liniște și har, îi ajutăm să dobîndească viață și fericirea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care au fost creați.

Iată ce spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în acest sens: „A educa înseamnă a purta de grijă de copii și de tineri în cee ace privește curățenia sufletească și bună-cuviință, a-l crește pe copil moral, om drept, a-l crește în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-I modela intelegența, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji pentru mântuirea sufletului lui”.

Mediul liniștit și liniștitor din biserică, frumușețea slujbelor bisericești și mai ales participarea la Dumnezeiasca Liturghie îl face pe copil să trăiască o viață binecuvîntată în care Dumnezeu este prezent.

Potrivit rînduielii liturgice, copiii pînă la vîrsta de șapte ani se pot împărtăși fără spovedanie și această împărtășanie o pot primi la fiecare Sfîntă Liturghie dacă ei își doresc și dacă părinții își doresc rînduiala aceasta, fără ca aceștia să fie forțați. După această vîrstă, chiar dacă nu sunt multe lucruri de spus, pot face un început în cele ale spovedaniei, pentru ca această sfîntă taină are cea mai mare  valoare pentru educația celor mici.

Cu cît se spovedește mai timpuriu, cu atît ei se socotesc maturi și responsabili față de cele sfinte, față de Dumnezeu pe care-L iubesc și Îl cheamă în viața lor mult mai atent și mult mai sincer; spovedania fiind pentru copii ca o lecție de religie la copilul învață cum să se roage la Dumnezeu, cum să se comporte cu ceilalți copii, cu părinții, cu oamenii etc.

Cu înaintarea în vîrstă a copilului, dialogul din scaunul spovedaniei va fi altul, pentru că înțelegerea copilului este alta, simțimintele lui sunt altele, judecățile sunt diferite: „Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil…” (Corinteni 13,11), dar și pentru că se înmulțesc și tentațiile vieții, și cochetarea cu ele toceșe de cele mai multe ori sensibilitatea și puritatea copilăriei.

La cele menționate mai  aici cu privire la viața religioasă trăita în copilărie și sporire duhovnicească, oadtă cu vîrsta, adăugăm cu nădejde lucrarea  sfîntă și tainică a harului dumnezeiesc ce se coboară asupra copiilor.

La lucrarea și osteneala omului se adaugă lucrarea Duhului Sfînt, spre unirea cu Hristos, ca sa nu mai fie fiul al trupui, ci fiu al Împărației(Aghiasmatar).

Nimeni nu poate verifica sau măsura efectul Tanei Spovedanie asupra copiilor și asupra omului credincios, putem însă, în mod sigur, să avem nădejdea lucrării minunate a harului divin în sufletul fiecăruia și să fim încredințați că darurile Sfîntului Duh sunt prezente în viața copiilor noștri, și  nu numai prezente, ci și lucrătoare.