Cinstirea Sfintelor Icoane

Cinstirea icoanelor, spun sectarii, este închinare la idoli, deoarece ele sunt făcute de mâini omeneşti, iar porunca din Decalog spune „Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu i te închini lui” (Ieşire 20, 4).

Sectarii nu înţeleg ce înseamnă pentru ortodocşi închinarea la icoane. Noi nu ne închinăm lemnului din care e făcută icoana, ci ne închinăm persoanei sfinte reprezentată pe ea. Păgânii idolatri credeau că zeul la care se închinau era însăşi statuia sculptată de ei. O astfel de închinare la materie o interzice porunca a II-a din Decalog. Icoanele însă, pot fi asemănate cu fotografiile; privind o fotografie cu cineva drag, ne ducem cu mintea la persoana din poză, la chipul său, şi nu rămânem cu mintea la hârtia, materia din care e făcută fotografia. La fel, privind icoanele, ne ducem cu mintea la sfinţii reprezentaţi pe ele. În timp ce Dumnezeu a poruncit evreilor să nu se închine chipurilor cioplite, tot Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să coase pe catapeteasma Cortului Sfânt (perdeaua care despărţea altarul de restul Bisericii) chipuri de heruvimi. Or, evreii care se închinau acelor chipuri de heruvimi nu erau pedepsiţi ca idolatri. Deci, în timp ce idolatria este interzisă, cinstirea icoanelor este permisă, rânduială chiar de Dumnezeu (III Regi 6, 24).

Sectarii spun că noi nu îl putem reprezenta pe Dumnezeu în vreun fel, pentru că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24) şi „pe Dumnezeu ni­meni nu l-a văzut vreodată”(I Ioan 4,12). La aceste argumente sectare, Biserica Ortodoxă învaţă că într-adevăr Dumnezeu este Duh, potrivit Scripturii şi nimeni nu L-a văzut în Fiinţa Sa. Sfinţii Părinţi învaţă că omul, cu cât devine mai sfânt, îşi dă seama că îl cunoaşte pe Dumnezeu foarte puţin, că Dumnezeu este atât de măreţ încât nu îl poate cuprinde cu mintea. Dar Dumnezeu se lasă văzut de oameni, smerindu-Se, dezbrăcându-Se de slava Sa și luând o înfăţişare accesibilă omului.

Avraam a văzut pe Dumnezeu la stejarul din Mamvri, în chipul a trei călători (Facere 18, 1-4), Iacov a zis: „Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă” (Facere 32, 30), Moise l-a văzut pe Dumnezeu „faţă către faţă, cum ar grăi cineva către prietenul său” (Ieşire 33, 11), apoi Isaia proorocul spune: „O, ticălosul de minei Că m-am umilit fiindcă sunt om şi buze spurcate având, locuiesc într-un popor care are buze necurate şi pe împăratul, Domnul Savaot, L-am văzut cu ochii mei” (Isaia 6,1-6).

Cel mai bun argument pentru cinstirea icoanelor este întruparea Fiului lui Dumnezeu; dacă Dumnezeu-Fiul S-a întrupat, nu mai putem spune că este nevăzut şi că nu-i putem picta chipul, deoarece S-a făcut văzut, „deşertându-Se pe Sine – de slava Sa Dumnezeiască -, luând chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7), „Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit despre cuvântul vieţii…” (I Ioan 1,1).

Sectarii de astăzi nu sunt primii care refuză să cinstească icoanele, în secolele VIII-IX au existat eretici numiţi iconomahi, adică luptători împotriva icoanelor, care au distrus foarte multe icoane şi au prigonit pe ortodocşi, însă ortodoxia a biruit şi a stabilit cinstirea icoanelor la Sinodul al Vll-lea Ecumenic. Astfel, în timp ce sectarii au 200 de ani de existenţă, cultul icoanelor dăinuie de aproape 2000 de ani, iar prima icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca, reprezentându-o pe Maica Domnului cu pruncul în braţe.

Sursa: Pr. Bogdan Frăsilă, Să ne apărăm credința.