Iubirea – culme a virtuţilor

Vorbind despre „şirul dumnezeiesc al tuturor virtuţilor” sau despre ”sfinţita scară a virtuţilor dumnezeieşti”, Părinţii filocalici arată că acesta are un început de jos şi un sfârşit de sus. Acestea sunt smerenia şi iubirea, căci „smerenia şi iubirea sunt începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al tuturor virtuţilor”.

Smerenia pune începutul urcuşului scării, iar iubirea, fiind sfârşitul treptelor virtuţii şi al urcuşului scării spre înălţime, scoate pe cel ce îşi sprijineşte paşii pe ea la păşunile pururea vii şi nepătate ale firii dumnezeieşti.

Smerenia şi iubirea sunt, prin urmare, începutul şi sfârşitul urcuşului spre Dumnezeu şi spre Împărăţia Lui. Dacă smerenia duce la paza minţii şi nepătimirea, iubirea conduce de acolo la Împărăţia lui Dumnezeu şi la unirea cu El, în „păşunile veşnice şi preacurate ale îngerilor”. Sfântul Ioan Scărarul subliniază această legătură spunând că „începutul iubirii este mărirea smereniei”.

Smerenia adevărată este o roadă a dragostei adevărate, căci sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Metafrastul, chiar dacă ar săvârşi nenumărate fapte de dreptate, chiar dacă şi-ar topi trupul cu posturile şi privegherile cele mai aspre, chiar dacă s-ar învrednici de daruri felurite ale Duhului, de descoperiri şi taine, e aşa de smerit ca şi când n-ar fi început petrecerea cea după Dumnezeu şi nici n-ar fi dobândit vreun dar mai de seamă, căutând cu ardoare şi cu sete neastâmpărată spre dragostea dumnezeiească a lui Hristos.

Aflată în legătură cu smerita cugetare, adevărata iubire este şi semn al nepătimirii sufletului, întrucât „există o strânsă legătură între dragoste şi nepătimire. Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei, pentru faptul că e opusul patimilor, care reprezintă egoismul. Unde sunt patimi, nu poate fi dragostea. De aceea, iubirea vine în suflet în toată amploarea ei după ce am ajuns la nepătimire, după ce ne-am eliberat de patimi”.

Patimile sunt expresii ale egoismului, ale iubirii pătimaşe de sine, în timp ce dragostea de Dumnezeu, semn al nepătimirii, înseamnă întoarcerea noastră cu totul spre Dumnezeu şi spre semeni şi lansarea în dialogul iubirii cu ei, o uitare a sinelui păcătos şi o experiere a vieţii de comuniune.

 Dintre toate virtuţile, cea care ajută cel mai mult la dobândirea dragostei dumnezeieşti, este rugăciunea curată. Între dragoste şi rugăciune este o legătură duhovnicească profundă. „Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Și cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat”.

Dragostea este rodul rugăciunii, dar o întrece pe aceasta. „Iubirea este mai mare decât rugăciunea, ne încredinţează Sfântul Ioan Scărarul. Rugăciunea a fost socotită totdeauna o virtute parţială; iubirea e cuprinzătoarea tuturor”. Sfântul Simeon Noul Teolog şi ucenicul său – Cuviosul Nichita Stithatul – ne învaţă că slujirea aproapelui este mai mare decât rugăciunea şi fapta dragostei mai mare decât fapta şi darul rugăciunii. De aceea, el ne dă următorul sfat: „De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugăciunii, dă cuvânt de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inimă zdrobită şi duh drept se va înnoi în cele din lăuntru ale Tale”.

Deşi cu acelaşi sens, subliniem, spre folos duhovnicesc şi un text sinonim al Sfântului Simeon Noul Teolog: „Dacă în vreme ce-ţi faci rugăciunea în chilie, bate cineva la uşă, deschide-i şi şezând vorbeşte-i cu smerenie despre ceea ce-l preocupă din cele ce-i sunt de folos. De e apăsat de vreun necaz, sârguieşte-te să-l ajuţi, fie cu cuvântul, fie cu lucrul. Apoi plecând acela, închizând uşa, reia-ţi rugăciunea. Căci slujirea celor ce vin la tine este asemenea împăcării (Matei 5, 24). Dar nu trebuie făcut aşa când e vorba de lucruri pământeşti. În acest caz, isprăveşte întâi rugăciunea şi apoi vorbeşte cu el”. Prin urmare, iubirea este mai înaltă chiar şi decât darul rugăciunii sau, altfel spus, rugăciunea, până la treptele ele cela mai înalte şi duhovniceşti – rugăciunea extatică sau ca răpire – creşte şi primeşte putere din iubire.

 Iubirea este sinteza poruncilor şi culmea virtuţilor creştine, „cea mai generală dintre virtuţi”. Sfântul Simeon, care a cântat atât de frumos roadele iubirii, o numeşte pe aceasta „Prima împărăteasă şi doamnă / a tuturor virtuţilor… Ea e capul tuturor/şi veşmântul şi slava…/ Deci virtuţile fără iubire/ sunt veştede şi nefolositoare./ Și e gol de slava dumnezeiească cel ce nu are iubirea”.

Orice asceză, fie ea oricât de aspră, lipsită de iubire nu apropie de Dumnezeu, ci dimpotrivă ne depărtează şi de El şi de semeni.

 Iubirea creştină sădeşte în sufletul credincios darurile Duhului Sfânt. Prin aceasta se vădeşte că ea este „sfârşitul tuturor bunătăţilor şi cauză a tot binele, pe cei ce umblă în ea, ca una ce este ea însăşi credincioasă şi nu cade şi rămâne”. „Calea prea slăvită a iubirii” este, deci, „cu adevărat dumnezeiească şi îndumnezeitoare şi călăuzitoare spre Dumnezeu”.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor.