DESPRE VOCAŢIE ŞI ZEL ÎN PASTORAŢIA NOASTRĂ

„O credinţă curată, o misiune adevărată, dezinteresată şi o iubire de patrie jertfelnică” — sînt cerinţele fundamentale ce stau în faţa tu­turor slujitorilor sfintelor noastre altare ortodoxe, pentru înfăptuirea cărora se cuvine să depunem toată strădania, să nu precupeţim nici o osteneală.

Se cuvine să medităm perpetuu asupra lor. Să medităm perpetuu asupra modului în care fiecare dintre cei ce au primit sau primesc harul preoţiei, toţi cei ce se pregătesc să-l primească, trebuie să se sîrguiască fără încetare spre îndeplinirea acestor cerinţe — care sînt îndatoriri, care sînt porunci —, pentru a se învrednici cu adevărat de primirea dem­nităţii preoţeşti.

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi!” (Ioan 20, 21), se adresează Mîntuitorul Iisus Hristos către Apostolii Săi cînd li se arată în ziua Sfintei Învieri. Le indică astfel misiunea lor, care va fi şi a succesorilor lor ; îi numeşte pe ei trimişii Săi şi continuatori ai lucrării Sale cereşti de mîntuire a lumii. Le lasă astfel Sfinţilor Săi Apos­toli şi ucenici cît şi urmaşilor acestora, ca sfîntă moştenire, puterea de a-i învăţa pe oameni, de a-i sfinţi prin Botez şi prin celelalte Sfinte Taine, le încredinţează misiunea de a-i călăuzi pe credincioşi, „a-i conduce în viaţă către sfintele ţeluri creştine”. Îi întăreşte astfel pe ei cu puteri tainice, învestindu-i anume cu puterea învăţătoare, cu cea sacramentală şi cea pastorală.

Este oare acest ceresc dar un talant oarecare, oferit necondiţionat, spre a-l chivernisi fiecare cum crede de cuviinţă ? Dimpotrivă. Esenţa acestei plenitudini a puterii echivalează cu o integrală responsabilitate, conţinută în înseşi dumnezeieştile cuvinte de încredinţare a misiunii: „În numele Meu” — spune Domnul Hristos către Sfinţii Săi Apostoli (Marcu 16, 17). Poate exista vreun semn de mai deplină încredere din partea Învățătorului față de cei pe care îi învestește cu puterea deplină? Și poate exista, în același timp, o mai grea răspundere pentru cei ce sînt aleșii și trimișii Săi în lume?

Pe întîii aleşi, spre a continua dumnezeiasca Sa lucrare mîntuitoare, Domnul lisus Hristos îi numeşte : „sarea pămîntului şi lumina lumii” (Matei 5, 13—14). Dar, iarăşi, să nu răstălmăcim claritatea conţinutului acestui imperativ, să nu o convertim în contrariul său. Frumuseţea ne­egalată a binecuvîntării cereşti cuprinsă în această denumire este cea­laltă faţă a aceleiaşi porunci; înseamnă aceeaşi plenitudine a răspunde­rii. Înseamnă porunca de împlinire a vredniciei slujirii sacerdotale prin lucrarea de luminare a credincioşilor, călăuzirea şi ridicarea lor mereu pe o treaptă mai înaltă spre desăvîrşirea întregii lor vieţi, prin îmbună­tăţirea cu alese însuşiri, cu virtuţi creştine şi cetăţeneşti.

Autoritatea funcţiei sacerdotale este de natură harismatică, prin tai­nica lucrare a Duhului Sfînt, și are un permanent revers care este res­ponsabilitatea fiecărui slujitor învestit cu dumnezeiescul dar de a fi liturghisitor, de a păstori sufletele, responsabilitate faţă de Dumnezeu, faţă de întreaga Biserică, trupul tainic al Domnului Iisus Hristos.

Cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi, asimilarea cunoştinţelor din domeniile diferitelor discipline teologice în timpul anilor de studii, deprinderile morale creştine temeinic formate, sînt toate de o esenţială importanţă pentru profilul spiritual al preotului, al celui care se pregă­teşte să primească darul preoţiei, să fie slujitor al lui Hristos şi iconom al Tainelor Lui.

Este în mod netăgăduit necesară însuşirea cunoştinţelor la toate dis­ciplinele de cultură generală, cele sociale şi de educaţie cetăţenească ce sînt incluse în programa de învăţămînt teologic mediu şi superior. În ambianţa socială în care îşi va desfăşura slujirea sa, preotul trebuie să se adapteze fără dificultăţi; trebuie să aibă un nivel corespunzător intelectual, de cultură şi de informare ştiinţifică, să posede o multilate­rală şi justă orientare în problemele contemporane ale vieţii sociale, să răspundă solicitărilor de a contribui activ la opera de edificare socia­listă a patriei noastre.

Dar dincolo de toate acestea, pentru a îndeplini cu vrednicie deplină şi sub toate aspectele sfînta misiune ce i s-a încredinţat, aşa cum Dom­nul Hristos a statornicit şi o cere împlinită, este necesară o condiţie esen­ţială iniţială, hotărîtoare pentru îndeplinirea celorlalte: să existe che­marea lăuntrică, vocaţia, prin care cel ce doreşte să se consacre slujirii creştine răspunde „chemării de sus”, de la Dumnezeu, se învredniceşte cu adevărat de primirea harului.

Este în această chemare lăuntrică mai întîi duhul dragostei de Dum­nezeu şi al dragostei pentru semeni, al dăruirii pînă la jertfirea de sine.

În viaţa socială, pentru oricare profesie sau carieră, spre a atinge autentica „realizare”, adică o treaptă înaltă de perfecţionare exprimată prin nivelul calitativ al rezultatelor dobîndite, este neapărat necesară şi vocaţia, care îşi pune pecetea sa pe aceste rezultate.

Dar slujirea lui Dumnezeu, care nu este o dregătorie și nu poate fi o profesie, o carieră oarecare, cu cît mai mult se impune să fie îmbrățișată numai de cel care are vocație pentru aceasta!

Vocaţia face din preot „un vas ales”, slujitor exemplar al sfîntului altar şi al enoriaşilor; însuşirile sale vor ieşi în evidență, el nu va pu­tea rămîne un simplu executor, fie oricît de corect şi conştiincios, al dis­poziţiilor superioare, ierarhice, ci se va manifesta activ în complexa lucrare pentru care este chemat, va şti să răspundă solicitărilor sociale şi civice, va şti să-şi cheltuiască în chipul cel mai înţelept, cu toată rîvna, energia şi aptitudinile.

Dovedeşte vocaţie autentică preotul care are arta şi ştiinţa de a cerceta sufletele — aceasta fiind „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, spune Sfîntul Grigorie de Nazianz (Despre fugă, cap. 16); dovedeşte reală vo­caţie cel care va avea arta şi ştiinţa de a înrîuri în chipul cel mai bine­făcător sufletele enoriaşilor.

De aceea, ierarhul caută a fi cu cea mai mare luare aminte spre a descifra în chipul lăuntric al fiecărui candidat la preoţie acele preţioa­se trăsături ale structurii sale spirituale care exprimă vocaţia, chemarea sacerdotală, aptitudinea spre viaţa duhovnicească adîncă, spre virtute şi spre slujire — slujirea cea cu „voie bună şi nu cu silă”, după cum scrie Sfîntul Apostol Petru în Epistola I-a, adresînd anume preoţilor con­vingătoarele sale îndemnuri. Această preocupare pentru cultivarea vocaţiei candidaţilor la preoţie trebuie să fie în centrul atenţiei profe­sorilor şi a cucernicilor spirituali, care au în grija lor pregătirea viito­rilor slujitori bisericeşti în timpul studiilor acestora.

În ceasul în care înalta ierarhie canonică a Bisericii îl învredniceşte cu însemnele Sfintei Preoţii prin ungerea Sfîntului Duh, „Dumnezeu a tot harul” (I Petru 5, 10), înveșmîntîndu-l cu sfinţenie şi rostind : „Vrednic este!”, tînărul teolog trebuie să aibă sufletul pe deplin pregătit pentru primirea Marii Taine. „Ceea ce este foarte important pentru candidatul la preoţie — spune Sfîntul Ioan Gură de Aur — este ca înainte de toate să se examineze el însuşi, cu o privire scurtătoare pînă în adîncul sufle­tului” (Despre preoţie, Cartea IV, cap. 3) — fiindu-i ştiut că acest ceas este de o însemnătate unică pentru existenţa sa, că de la acest prag al primirii Sfintei şi Marii Taine harul Domnului va fi asupra sa, fiindu-i ştiut că în via Sa Dumnezeu pune în lucrarea cea ziditoare de suflet şi roditoare de virtute pe aleşii Săi. Acestui moment al învrednicirii de cerească rezonanţă „prin punerea mîinilor preoţiei” să-i corespundă în fiinţa lui, să-i răspundă, prin podoaba cea lăuntrică de neasemuit preţ a chemării pentru slujire.

Dacă pentru a împlini oricare slujbă în viaţa cetăţenească se cere ca­pacitate şi competenţă, aptitudini şi ataşament pentru profesie, cu atît mai mult se cere păstorului de suflete să răspundă cu toată vrednicia demnităţii la care este chemat.

Hotărîrea iniţială, imperativul categoric al conştiinţei celui care îşi declară dorinţa de a primi preoţia, trebuie să fie o hotărîre pentru slujire necondiţionată, jertfitoare, hotărîrea de a nu fi robit de interesele ego­iste, de utilitarismul mărunt.

La necesitatea asigurării condițiilor firești de existență, pentru sine și pentru familia sa, se va adăuga simțul măsurii și onestitatea, cumpătarea și demnitatea caracterului său.

Acel imperativ categoric al conştiinţei îi va dicta întreaga compor­tare faţă de păstoriţii săi, neuitînd nici o clipă că nu parohienii sînt în slujba preotului, ci preotul este neîncetat în slujba lor, uimind cu desăvărşită convingere învăţătura Sfintei Evanghelii pe care el însuşi o rosteşte în faţa enoriaşilor săi: „Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca însuşi să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Pe oricare treaptă a ierarhiei s-ar afla, slu­jitorul sfîntului altar va da măsura rîvnei sale în slujirea creştină prin felul în care, prin întreaga sa atitudine şi lucrare, se va dovedi convin­gător, demn de a fi ascultat şi urmat.

Pilda măsurii iubirii pentru sufletele credincioşilor, a iubirii desăvîrşite, îi este oferită preotului de însuşi Domnul Hristos, Cel care s-a dat pe Sine jertfă pentru noi (Galateni 2, 20). Ce altă dovadă mai puter­nică, mai deplină, pentru a înţelege că adevărata dragoste creştină „nu caută ale sale” (I Corinteni 13, 5-7), înseamnă uitare de sine ?

Din adevărata iubire evanghelică, din convingere şi credinţă ne­zdruncinată porneşte adevărata rîvnă pastorală, zelul preotului, o au­tentică şi adîncă iubire creştină activă. Iubirea faţă de Dumnezeu şi iu­birea faţă de semeni „însufleţeşte zelul şi devotamentul păstorului de suflete”, constituie izvorul forţei care îl susţine în lucrarea sa, este izvorul energiei sale, al tăriei neîntrerupte întru realizarea scopului preoţiei, al misiunii sale.

În slujirea sacerdotală, de o însemnătate principală, netăgăduită, este cunoaşterea teologică a dogmei mîntuirii. De aceeaşi însemnătate sînt toate noţiunile de teologie pastorală care îl îndrumează pe tînărul preot, îl orientează, îi indică metodele şi mijloacele îndeplinirii îndato­ririlor sale. Trebuie să cunoască bine temeliile misiunii ce i-a fost în­credinţată, pe de o parte, să fie cu mare luare aminte la raporturile spe­cifice duhovniceşti pe care trebuie să le stabilească faţă de enoriaşi, să le cultive cu toată grija şi răspunderea morală. Trebuie să fie cu toată luarea aminte, să ţină seama de condiţiile specifice de viaţă, atît spiri­tuală cît şi materială, ale comunităţii, cum şi de cerinţele acesteia în ra­port cu epoca. El împărtăşeşte enoriaşilor harul sfinţitor şi trebuie să le înrîurească sufletele prin principiile profund umaniste ale Sfintei Evan­ghelii, ale Învăţăturii Domnului Hristos despre adevăr, dreptate, dra­goste, bunătate.

O problematică vastă şi adesea dificilă îi stă în faţă tînărului preot. Este dificilă pentru că este plină de responsabilitate. Purtînd răspunde­rea duhovnicească pentru viaţa creştină pe care o duc enoriaşii, pentru sufletele lor, el trebuie să se intereseze în chip corespunzător de întreaga lor viaţă. Trebuie să fie interesat dintru început cu privire la structura acelei comunităţi în ansamblul său şi la relaţiile din viaţa comunităţii ce i-a fost încredinţată. Zelul să se dovedească prin preocuparea deosebită pentru pietatea celor păstoriţi, dar şi pentru comportarea lor civică şi în viaţa de familie, folosind atît cunoştinţele sale teologice cît şi pe cele ale disciplinelor sociale şi de cultură generală nu mai puţin aptitu­dinile personale cît şi experienţa dobîndită de el sau de colegii, sfătuitorii și conducătorii săi ierarhici; unele şi celelalte îi vor fi de mare folos şi ajutor, contribuind a-l orienta în arta de a le adapta la împre­jurări — artă ce nu poate fi teoretizată, nici învăţată din manuale, nici improvizată. Scopul său este de a cîştiga încrederea enoriaşilor, a le cunoaşte sufletele, a-i călăuzi şi a-i face să înainteze pe calea virtuţii.

Iar dacă extindem problema cu privire la aria preocupărilor fiecărui preot slujitor, nu ultima dintre îndatoririle şi răspunderile sale prin care îşi dovedeşte rîvna, zelul sincer, va fi cea referitoare la ascultarea cu­venită faţă de ierarhia Bisericii, alături de care, problema unităţii Sfintei noastre Biserici şi disciplina din cadrul acesteia.

Dragostea, devotamentul, zelul, trebuie să fie înrădăcinate adînc în inima sa de slujitor în Biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi să dea necontenit roadele cele mai frumoase.

Îşi dovedeşte zelul atunci cînd este pătruns de duhul creştin al Sfin­tei Evanghelii, de marea însemnătate a slujirii ce i-a fost încredinţată. Avînd vie în minte mărturisirea Sfîntului Apostol Pavel: „Nu pun nici un preţ pe viaţa mea, numai Să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus” (Fapte, 20, 24), zelul său în slujire înseamnă dăruire pînă la jertfirea de sine, pentru că „păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi” (Ioan, 10, 11).

Sfînta Scriptură, învăţăturile apostolice, scrierile patristice, constituie o nesecată fîntînă de adevăruri şi îndemnuri asupra modului în care preotul trebuie să-şi chivernisească viaţa sa, să-şi disciplineze fiinţa lăuntrică şi cea fizică, spre a fi un exemplu în ochii enoriaşilor, un mo­del pentru viaţa lor. El nu numai se roagă pentru sine şi pentru toţi ceilalţi, învăţîndu-i asemenea să se roage. El trebuie să depună tot zelul pentru a se dovedi în acelaşi timp un exemplu de smerenie şi blîndeţe, cum şi de onestitate şi conştiinţă civică.

Zelul pastoral nu este aşadar o abstracţiune, o noţiune teoretică, este o atitudine complexă cu vizibile manifestări concrete. Întruneşte o serie de însuşiri şi virtuţi, între care nu poate fi omisă ci pusă în prim plan înţelepciunea şi cumpătarea; implică tenacitatea, strădania plină de bunăvoire, neprecupeţirea nici unui efort; înseamnă deci sîrguinţă, stăruinţă, vrednicie şi răbdare; înseamnă şi profunzime, ardoare; cău­tare perseverentă; şi este în cea mai mare măsură rigoare şi responsabilitate.

Zelul în slujirea pastorală este şi elan, entuziasm, avînt şi însufleţire, dinamism creator, el conţine cîtă dăruire şi convingere, tot pe atîta vo­inţă fermă întru înfăptuire.

Zelul său creştin îl va determina pe preot să tindă permanent spre înaltă moralitate şi perfecţiune spirituală, pentru sine şi pentru enoriaşii săi, să-şi păstreze ordinea vieţii sufleteşti, a vieţii de familie şi să se în­cadreze pilduitor ordinii cetăţeneşti; să nu istovească nicicînd izvorul de îndemnuri şi sfaturi ziditoare de suflet; se va sîrgui fără contenire ca el însuşi să se dovedească nu numai ascultător al Cuvîntului ci şi împlinitor al lui.

Solidaritatea, unitatea de nezdruncinat în sînul Sfintei noastre Biserici este de o deosebită însemnătate pentru ca slujirea preoțească să se desfășoare cît mai rodnic; în marea familie creștină – spune Sfîntul Apostol Pacel – „unul sădește, altul udă, iar Dumnezeu face creșterea” (I Corinteni 3, 6).

Este de asemenea de o mare însemnătate ca preotul să-şi păstreze cu cea mai mare grijă, curat, neştirbit şi luminos, idealul creştin, să nu-şi slăbească zelul, să-şi orienteze permanent lucrarea pastorală în armonie cu cerinţele vieţii sociale, să-şi proporţioneze activitatea şi misiunea slujitoare în raport cu împrejurările, cu condiţiile realităţii.

Pornind pe calea slujirii ce i-a fost încredinţată, tînărul preot tre­buie să fie pregătit moral, pentru că nu va găsi numai poteci netede şi poieni înflorite. Sfîntul Ioan Gură de Aur previne chiar că este firesc lucru ca „sufletul preotului să fie bătut de mai multe furtuni decît cele ridicate de vînturi pe mare” (Despre preoţie, Cartea III, cap. 8). Dar el trebuie să fie pururea „cu coapsele încinse şi cu fălciile aprinse”.

Prin vocaţia autentică şi prin zelul său pastoral, preotul va găsi permanent puterea, tăria sufletească de a nu se lăsa descurajat şi dezo­rientat, înrîurit negativ, descumpănit în momentele de criză şi de încer­care sufletească. Întrarmat fiind cu puterea harului, a Duhului Sfînt, va spune împreună cu Sfîntul Apostol Pavel: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc !” (I Timotei 1, 12). Obstacolele şi dificultăţile nu îl vor ocoli, dar el trebuie să facă din acestea stimulente ale lucrării sale slu­jitoare, spunînd iarăşi împreună cu înţeleptul Apostol al neamurilor : „Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte!”.

Familia noastră creştină trebuie să fie mereu călăuzită potrivit în­văţăturii, rînduielilor, cerinţelor Sfintei noastre Biserici străbune , tre­buie să aibă mereu păstorii cei mai osîrduitori, vrednici slujitori, plini de rîvnă şi înţelepciune, care să cultive dragostea pentru sfînta tradiţie bisericească, pentru tradiţiile patriotice şi pline de umanism ale neamu­lui nostru; să sporească zestrea de credinţă şi de mărturisire creştină aşa cum, vreme de aproape două mii de ani, trecînd adesea prin vicisi­tudini istorice dintre cele mai grele, poporul nostru creştin a ştiut să o păstreze şi să o sporească.

Fiind rînduiţi „păstori şi învăţători în scopul desăvîrşirii comunită­ţii” (Sfîntul Grigorie de Nazianz), preoţii trebuie să călăuzească sufletele creştine spre desăvîrşire; misiunea pastorală a preotului este cea de îndrumător spiritual şi moral al cugetului şi al faptelor enoriaşilor. Străduindu-se fiecare spre îndeplinirea cît se poate mai desăvîrşit a înaltei misiuni îşi exprimă în acest fel preţuirea şi răspunderea pentru demni­tatea cu care a fost învrednicit.

Prin vocaţie şi prin zelul său în slujirea pastorală, preotul trebuie să fie preocupat nu numai să înveţe pe credincioşi normele de vieţuire creştină, ci trebuie să întrupeze în propria sa viaţă principiile morale înalte şi virtuţile — ceea ce înseamnă a confirma prin propriul exemplu valoarea doctrinei morale creştine. Nutrind respect și dragoste față de ierarhia superioară bisericească și arătînd supunerea cuvenită față de rînduielile canonice bisericești dovedește însușirea disciplinii atît de necesară vieții sale personale spre a putea cere enoriașilor săi o viață disciplinată în calitate de creștini și de buni cetățeni.

Şi nu mai puţin se cuvine să-şi arate zelul în străduinţa de a cu­noaşte problemele vieţii contemporane, stadiul gîndirii sociale a timpu­lui. Ca slujitor al obştii, să cunoască cerinţele vieţii şi răspunderile ce­tăţeneşti ale momentului istoric, aşa cum trebuie să caute a urma în­ţeleptele rînduieli strămoşeşti; să se îngrijească necontenit de podoaba Casei Domnului – atît cea spirituală cît şi de toate bunurile materiale aparţinînd bisericii unde liturghiseşte.

Zelul său sincer se arată în devotamentul faţă de ţară, în respecta­rea legilor, îndemnîndu-i pe enoriaşi spre aceeaşi atitudine de respec­tare a legalităţii şi a normelor de convieţuire socială.

Corespunzător misiunii sale, se simte dator de a contribui perma­nent, prin rugăciune, prin cuvînt şi prin faptă, la înflorirea şi întărirea vieţii noi din patria noastră, la apărarea ei şi a rînduielilor democratice statornicite în aceste vremuri înnoitoare. Prin zelul său va căuta să contribuie la statornicirea păcii şi buneivoiri între toate popoarele lumii.

Dacă latura liturgică a slujirii preoţeşti este foarte importantă, ade­verind măreţia şi sfinţenia misiunii sacerdotale, latura pastorală nu este mai puţin hotărîtoare în ceea ce priveşte rezultatele rodnice ale slujirii, pătrunzînd şi realităţile vieţii, năzuinţele poporului, preţuind cu toată cuviinţa vredniciile şi marile lui înfăptuiri.

Aşadar, pirmirea demnităţii sacerdotale înseamnă şi cea mai înaltă răspundere moral-spirituală, de care trebuie să fie pe deplin conştient fiecare slujitor al sfîntului altar.

Spre necontenită luare aminte să fie îndemnul pe care îl scrie Sfîntul Apostol Pavel către Timotei, în Epistola I-a, cap. IV, vers. 14—15 : „Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat, prin proorocie, cu pUnerea mîinilor preoţiei! Cugetă la acestea!”.

Sursa: Studii Teologie, seria II-a, anul XXXIII – nr. 3-4, martie-aprilie 1981, București.