Scara Sfântului loan Scărarul şi actualitatea ei

Nu există lucru duhovnicesc alcătuit de mintea vreunui Sfânt Părinte, cea stră­punsă de harul Duhului Sfânt, care să-şi piardă perenitatea. De aceea la cu­vântul celor ce acuză de conservatorism Biserica Ortodoxă, răspunsul cel mai bun îl dă „Scara” Sfântului Ioan, cel care arată diferenţa dintre conservatorism şi tradiţie, aceasta din urmă fiind mult superioară ca stare de har şi de viaţă duhovniceas­că celei dintâi.

E trecut în desuetudine ceva din spusa Avvei Ioan, minunatul egumen al Muntelui Sinai, numit Scolasticul, iar mai pe urmă, după scrierea lui, Scă­rarul? Mai cu seamă că lucrarea, al cărei titlu com­plet este „Scara Dumnezeiescului Urcuş”, poartă ca pretext următoarele cuvinte: „Cartea de faţă arată în chip limpede cea mai bună cale celor ce voiesc să-şi înscrie numele în cartea vieţii. Căci, citind-o pe aceasta, o vom afla călăuzind fără rătăcire pe cei ce-i urmează și păzindu-i nevătămați de nicio poticnire. Ea înfăţişează o scară întărită de la cele pă­mânteşti la Sfintele Sfinţilor şi ni-L arată pe Dum­nezeul iubirii rezemat pe vârful ei. Această scară, socotesc că a văzut-o Iacov cel ce a călcat peste patimi, când se odihnea după nevoinţa lui. Dar să începem, rogu-vă, cu râvnă şi credinţă acest urcuş înţelegător şi suitor la cer, al cărui început este le­pădarea de cele pământeşti, iar la sfârşit e Dumne­zeul iubirii”.

Iată chezăşia pomenirii Sfântului său alcătui­tor, meşteşugar al scrisului duhovnicesc, la vreme de Post Mare. Căci, ce alta este Postul Mare al Paştelui, dacă nu un astfel de urcuş înţelegător ce urcă muntele cel sfânt al desăvârşirii mântuirii noas­tre ce culminează în zdrobirea iadului şi a morţii, de dragul reaşezării noastre în Hristos de către El, Hristos Domnul.

Începută cu lecţia lepădării de sine, perioada aceasta se va încheia – în chip văzut – cu şederea în ziua Învierii în admiraţia fecundă a mormântu­lui din care Hristos a înviat.

Stând pe treapta întâi a Postului, împreu­nă cu fariseul, am învăţat smerenia de la vameş (Luca 8, 10-14), ca mai apoi, pe a doua treaptă să aflăm ce înseamnă întoarcerea la Tatăl care toate le risipește de dragul nostru (Luca 15, 11-32). Duminica Judecăţii şi cea a alungării lui Adam din Rai, ne-a învăţat despre iertarea lui Dumnezeu, mai în­tâi; şi despre resorturile căderii noastre, mai apoi. Întăriţi în credinţa noastră – Ortodoxia – aflat-am, în Duminica întâi a Postului, cum se deschide fe­reastra spre Absolutul ce se cheamă icoana, iar prin ea, L-am zărit – în Duminica a doua – pe Sfântul Grigorie Palama, isihastul vederii lui Dumnezeu şi pe acela pe care purtarea între prieteni l-a scos din anonimatul bolii, aducându-1 la Viaţă – paraliticul din Capernaum.

Prin spărtura conştiinţei ajuns-a până la noi umbra cea luminoasă şi dătătoare de lumină a Sfin­tei Cruci. Cea din care, izvorând razele Învierii, ni se descoperă dintâi Sfântul Ioan Scărarul, iar, mai încolo, icoana depravatei sfinţite prin pocăinţă şi asceză – Maria Egipteanca.

Ultima treaptă a urcușului duhovnicesc din Postul Paștelui sunt Floriile cu cântecul biruinței ce se va transforma – tânguitor și grav – în acela al neputinței acceptării că Cel înviat în Ierusalim este Împăratul Slavei și Stăpânul Ierusalimului de Sus.

Şi în toate treptele refrenului cântării litur­gice este: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte- mă!”. Din cuvântul dintâi al făuritorului de scară, aflăm câte ceva despre noi, cei ce ne numim creş­tini: „Creştin este cel ce urmează lui Hristos pe cât e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi cre­de într-o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime”.

Să ne luăm după cuvântul drept al Sfântului Scărar. Şi să aflăm, la vreme de răsărit de ziuă, mor­mântul plin de razele Învierii. Până atunci, să zicem toţi, din tot sufletul nostru, să zicem: „Miluieşte-ne, Dumnezeule, miluieşte-ne!”

Sursa: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA, Duminici în dar, predici și gânduri.