+373 (022) 54-28-70 teologie.ortodoxa@gmail.com

Republica Moldova, mun. Chișinău, str. Izmail 46

„Botezul lacrimilor” – rod al pocăinţei permanente

f074202ad4e42c8238b5a29d0cf84c69

Părinţii duhovniceşti subliniază în mod deosebit legătura dintre smerenie, pocăinţă şi „darul lacrimilor”. Nu atât din punct de vedere natural, firesc, cât mai ales din perspectiva duhovnicească.  Ei pun plânsul duhovnicesc şi lacrimile ce le ro­deşte acesta în legătură cu pocăinţa adevărată, neîncetată. De fapt – spune Părintele Stăniloae, tâlcuitorul autentic al scrierilor filocalice – darul lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar întrucât pocăinţa, fiind perma­nentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimile să fie considerate ca stând într-o legătură specială cu pocăinţa. Apoi ele nu trebuie să lipsească nici din pocăinţa în­cepătoare, deşi e mare deosebire între lacrimile fricii de la început şi lacrimile iubirii de pe treptele superioare.

În baza acestei legături Părinţii vorbesc despre „Botezul lacrimilor”, care, după Sfântul Ioan Scărarul e mai de preţ de­cât Botezul cel dintâi, pentru că ne iartă şi păcatele personale. De aceea, el consideră pocăinţa „aducerea aminte – reîmprospătarea Botezului” şi „împăcarea cu Domnul prin lacrimi”.

Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază la fel de clar legă­tura dintre smerenie şi plânsul duhovnicesc. În exprimarea lui, smerenia premerge plânsului după Dumnezeu, după care ur­mează o bucurie şi o veselie negrăită. Între smerenie şi lacrimi există o legătură interioară: „Cu cât coboară cineva mai mult în adâncul smereniei şi se recunoaşte ca nevrednic de mântuire, cu atât se întristează mai mult şi varsă şiroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora, ţâşneşte din inima lui bucuria, iar împreună cu ea izvorăşte şi creşte nădejdea, care face încredinţarea despre mântuire mai puternică”. „Şi pentru că astfel stau lucrurile – povăţuieşte Sfântul Simeon – prima voastră grijă, fraţilor, să fie pocăinţa, plângerea care este legată de ea şi însoţitoarele plân­gerii care sunt lacrimile; căci nu există pocăinţă fară plângere, cum nici plângere fără lacrimi, ci acestea trei sunt legate unele de altele şi nu pot apare decât împreunate”.

Pocăinţa este „împărăteasă a virtuţilor”. În ordinea spiri­tuală, de fapt adevărata ordine, „pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide”.

„Abisul smereniei”, izvor al „darului lacrimilor duhovni­ceşti”, este pentru Părinţi o stare inefabilă, ce nu poate fi expri­mată în limbajul omenesc finit, conceptualizat, ci este experiat ca un dar al harului divin în sufletul omenesc. Această smerenie – învaţă Ava Dorotei – nimenea nu poate spune prin cuvânt cum este, sau cum se naşte în suflet, de nu o află prin cercare. Dar prin cuvânt nu o poate învăţa nimeni. Ea are puterea să atragă harul lui Dumnezeu în suflet. Ea este „dumnezeiească şi de neînţeles”, dar cum se naşte ea în suflet şi cum sporeşte ea „nimeni nu a putut spune, nici nu a putut să o pri­ceapă cineva prin cuvânt, dacă nu s-a învrednicit sufletul său să o cunoască pe ea din fapte”. Ea se deprinde prin osteneala tru­pului şi a sufletului, prin lucrarea poruncilor, iar roadele ei sunt cu adevărat duhovniceşti: rugăciunea curată, plânsul duhovni­cesc şi darul lacrimilor.

Înaintarea spre „abisul smereniei”, spre desăvârşirea creştină duce în acelaşi timp către izvorul curat al lacrimilor. Căra­rea către el e cea a pocăinţei de toată vremea sau permanentă, neîncetată, la care se adaugă o undă dulce de sus a iubirii divi­ne, ce ajută eforturile noastre.

Prin urmare, darul lacrimilor este legat de gradul sau nive­lul pocăinţei, de intensitatea căinţei pentru păcatele noastre şi precum pocăinţa nu trebuie să înceteze niciodată, tot aşa şi la­crimile nu trebuie să înceteze vreodată, în aspra noastră călă­torie spre desăvârşire.

Sfântul Simeon exprimă acest adevăr în modul următor: „… să nu zică cineva că este imposibil a plânge zilnic, căci cine vorbeşte astfel afirmă că este imposibil să te pocăieşti în fiecare zi şi răstoarna întreaga Sfântă Scriptură, ca să nu zic chiar po­runca lui Dumnezeu”, iar Sfântul Ioan Scărarul ne face urmă­toarea recomandare duhovnicească: „Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare”, în aceasta con­stând, de fapt, secretul vieţii noastre creştine şi al înaintării în ea, căci – spune acelaşi sfânt – „Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit soco­teală lui Dumnezeu că n-am plâns”.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor.

 

Leave a Reply