Preot – Preoție

„Preotul s-a născut odată cu religia, aşa cum religia a apărut odată cu istoria. Încă de pe când memoria omenirii nu mai păstrează amănunte, se ştie că a existat preotul. Preotul a fost interpret, a fost mijlocitor. Din imemoriale timpuri, oamenii au simţit nevoia unui interpret, a unui mijlocitor. S-a ridicat cineva din comunitate care s-a crezut cuprins de darul de a interpreta gândurile comunităţii faţă de Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte gândurile lui Dumnezeu faţă de comunitate. S-a ridicat fară îndoială la o anumită chemare. Acesta a fost un chemat, un purtător de har, un purtător de mesaj. Şi a fost dintotdeauna un personaj deosebit. S-a simţit însărcinat cu o misiune. Cel dintâi va fi primit-o direct de la Dumnezeu, apoi a transmis-o el altora. Aşa a fost din timpurile cele mai vechi, căci preotul nu este tipic creştin. Dumnezeu exista şi înainte de apariţia creştinismului.

Preoţii au existat cu mult înaintea creştinismului, din timpurile cele mai vechi şi cu mult înainte de a începe istoria preoţiei Vechiului Testament. La modul vremii, a existat preotul vremii. Pe Avraam l-a binecuvântat Melchisedec, regele Salimului, iar «Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului Celui Prea Înalt » (Facere 14,18). Rege şi preot. Dumnezeu trimitea o anumită scânteie a Sa în cineva şi acela era preotul. Acela era sacerdotul. Acela era înţeleptul. Multă vreme, cum am văzut în cazul lui Melchisedec, acela era şi conducătorul. Şi avea nevoie de înţelepciune, mai ales. Amintiţi-vă de cererea lui Solomon: «Robul tău este în mijlocul poporului Tău pe care l-ai ales, popor nesfârşit de mare… Dăruieşte-i, dar, robului Tău inimă pricepută ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău» (III Regi 3, 8-9).

La preoţie cheamă întotdeauna Dumnezeu. Iată în Vechiul Testament, în Cartea I-a Regilor, se spune: «Dumnezeu l-a chemat pe Samuil» (I Regi 3, 4). Preoţia se dă. Nimeni nu şi-o însuşeşte, nimeni nu şi-o ia cu de la sine putere. În Noul Testament vedem cum Apostolii toţi au fost chemaţi (Matei 4, 18-22). Sf. Apostol Pavel a fost şi el chemat. Se numește pe sine: „Eu, cel chemat” (I Corinteni 1; Romani 1, 1). Sunt cuvintele cu care își începe epistolele. În celelalte precizează: „Apostol nu de la oameni, nici prin om” (Galateni 1, 1), ci „prin voința lui Dumnezeu” (II Corinteni 1, 1); Efeseni 1, 1). ). În Galateni 1, 15, de asemenea arată că a fost chemat: «Dumnezeu m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său». Dacă preoţia ar fi de la sine, cum ar mai fi ea sacră, sacerdoţiu? Numai pentru că nu este de la sine, ci de la Dumnezeu, ea e sacră. Mântuitorul Hristos a reînnoit preoţia: «Şi ne-a făcut pe noi preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatălui Său» (Apocalipsa 1, 6). A confirmat-o şi a redefinit-o. Şi-a ales Apostolii. Cuvintele: «Vino după Mine», le va fi rostit pentru fiecare dintre ei, aşa cum le- a adresat lui Andrei şi lui Petru (Matei 4, 19; vezi şi Matei 10, 1-4; Marcu 3, 13-19; Luca 6, 13-16). Mântuitorul a reinstituit preoţia şi i-a dat un conţinut nou faţă de preoţia cea veche, prin Sf. Apostoli: «Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi… Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi» (Ioan 20,21-23). Iar Apostolii, la rândul lor, precum au făcut Pavel şi Bamaba la Listra, la Iconiu şi la Antiohia, au trimis pe alţii, «hirotonind preoţi în fiecare biserică» (Faptele Apostolilor 15, 16). Mântuitorul ţine să precizeze: «Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi» (Ioan 15, 16).

Iată tot atâtea mărturii din Sf. Scriptură că acest har se dă. Preoţia este un dat, un dar. Interesant cum în limba noastră română aceste două cuvinte – «har» şi «dar» – aproape se suprapun. Preoţia este deci un dar, cum zicem şi noi în vorbirea de toate zilele: «darul preoţiei». în Transilvania, femeile la ţară, şi bărbaţii, când iese preotul sau episcopul din biserică, ce frumos îi urează: «Dumnezeu să-ţi ţie darul!» O urare extraordinară! Extraordinar câtă teologie ştiu aceşti credincioşi ai noştri, fară să fi învăţat la şcoli atât de înalte ca acelea la care învăţăm noi. Am accentuat această idee anume pentru a-i fixa preoţiei originea, izvorul. Ea este de Sus. E misiune. E încredinţare. E acreditare. De aceea preotul e interpret calificat, e tălmăcitor acreditat, e mijlocitor, e trimis, e un «Altfel», e un «Altcineva» decât ceilalţi creştini, cineva cu rost între Dumnezeu şi oameni. Cu rămânerea bineînţeles a paradoxului că nu e Dumnezeu, şi ca om are şi el nevoie, la rândul lui, de un mijlocitor. Şi preotul şi episcopul se spovedesc. […] Preoţia este, aşadar, chemare. Românul zice chiar în vorbirea curentă: «are chemare de preot».”

Va urma …