Preot – Preoție

Mântuitorul își alege Apostolii din rândul poporului și îi învestește cu puterea de sus de a propovădui Evanghelia, a săvârși cele sfinte și a conduce (Matei 10, 1-4; Ioan 20, 23). Apoi, din dragoste, se identifică cu ei, iar cinstea care se dă Lui de cei ce cred în El o trece asupra lor, zicând: „Cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine și de Cel ce m-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). „Din preoția lui Hristos ia naștere preoția divină a Apostolilor, pe care El, Arhiereul ceresc, le-a transmis-o direct și personal după Înviere, prin suflarea Duhului Sfânt asupra lor, zicând: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute (Ioan 20, 21-23). Acesta este momentul hiroroniei lor și al instituirii preoției”.

În multe texte din Noul Testament sunt amintiţi slujitorii bisericeşti, numiţi presbiteri, a căror lucrare este identificată cu cea a preoţilor de astăzi. Sfinții Apostoli au hirotonit preoţi imediat după Pogorârea Sfântului Duh. În Faptele Apostolilor vedem pe preoţi primind în numele Bisericii din Ierusalim ajutoarele aduse de Sf. Pavel şi Bamaba din Antiochia Siriei (Faptele Apostolilor 11, 30). Sf. Apostol şi Bamaba s-au îngrijit, în timpul primei călătorii misionare, de rânduirea slujitorilor bisericeşti pentru comunităţile creştine nou înfiinţate, „hirotonindu-le preoţi (presbiteri) în fiecare biserică” (Fapt. Ap. 14, 23). Prin grija Sf. Apostoli, fiecare biserică îşi avea preoţii săi (Fapt. Ap. 20, 17; Tit 1, 11). Rolul clar al preoţilor (presbiterilor) alături de Sf. Apostoli apare clar cu ocazia Sinodului din Ierusalim, care poartă girul „apostolilor, preoţilor şi fraţilor” (Fapt. Ap. 15, 2-3), arătând clar distincţia dintre ierarhia bisericească (apostoli şi preoţi) şi poporul drept credincios (v.22: „toată Biserica”, v.23: „fraţii”). În epoca apostolică, slujitorii bisericeşti – preoţi sau presbiteri – sunt numiţi şi episcopi. Astfel, Apostolul Pavel îi scrie lui Tit: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să pui preoţi (presbiteri) prin cetăţi precum ţi-am rânduit. De este cineva fară pihană, bărbat al unei singure femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultare, căci se cuvine episcopului să fie fară prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât, ci primitor de străini, iubitor de bine, treaz la minte, drept, cuvios, înfrânat” (Tit 1, 5-8).

În cursul celei de-a treia călătorii misionare, Sf. Apostol Pavel s-a întâlnit la Milet cu preoţii (presbiterii) din Efes (Fapt. Ap. 20, 17). Iată ce le spune: „Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapt. Ap. 20, 28). Din aceste cuvinte rezultă că în Biserică unii sunt păstori, iar alţii turmă, că păstorii sunt chemaţi şi aşezaţi de Dumnezeu (de Duhul Sfânt), iar nu de oameni ori de ei înşişi şi astfel, nu oricine poate îndeplini slujba de păstor; doar cei ce au acest dar de la Duhul Sfânt (I Petru 5, 1-2). Nu toţi pot fi păstori (preoţi), ci numai cei ce au chemare şi darul preoţiei. Şi în Vechiul Testament exista o tagmă preoţească aparte, rânduită de Dumnezeu pentru slujba aleasă a preoţiei: era „ceata” leviţilor şi a preoţilor. Nimeni nu putea fi preot dacă nu era urmaş al lui Aron şi nu putea fi levit dacă nu era din seminţia lui Levi (Deuteronom 10, 8-9).

În Noul Testament preoția este un dar deosebit, care se împărtășește prin hirotonie. Sf. Ap. Pavel zice despre împărtășirea darurilor: „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?” (I Corinteni 12, 28-29; Efeseni 4, 10-12). Cum vor propovădui fară apostoli, se întreabă Sf. Ap. Pavel (Romani 10, 15), în legătură cu cei care ar vrea să se facă propovăduitori, fară să aibă darul şi chemarea aceasta de la Dumnezeu?

Preoţia este ea însăşi un dar al Sf. Duh, împărtăşit în chip deosebit prin rugăciuni şi prin „punerea mâinilor Preoţiei”, adică printr-o lucrare sfântă văzută, săvârşită de cineva care are, la rândul său, darul preoţiei, şi încă în gradul cel mai înalt (arhiereu). Preoţia trebuie să aibă continuitate apostolică, adică să fie un fir neîntrerupt de la Apostoli şi până azi. Acela care n-a primit darul Preoţiei în Sf. Taină a Hirotoniei, nu poate fi preot, cum nu poate fi nici acela care nu a primit Preoţia de la cineva care are el însuşi acest dar în gradul cel mai înalt. Unde lipseşte Taina, preoţia încetează, firul ei apostolic rămâne întrerupt şi nu mai poate continua decât prin cei ce au preoţia legitimă, singurii care o pot transmite şi altora, deoarece nimeni nu poate da altuia ceea ce lui îi lipseşte.

„Sfinţii Apostoli au sfinţit şi au aşezat în Bisericile creştine diaconi, preoţi şi episcopi, ca Hristos să lucreze prin ei până la sfârşitul veacului, în lungul şir ce au urmat unul după altul şi au primit flacăra duhului revărsată asupra Sf. Apostoli, şi de la Sf. Apostoli asupra urmaşilor lor, până în vremea de astăzi. Astfel, lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos se continuă în lume şi după înălţarea Lui la cer până când Iisus Hristos va veni iarăşi în chip văzut, după făgăduinţa făcută Sf. Apostoli, de îngerii care li s-au arătat după ce Iisus s- a «înălţat» întru mărire dumnezeiască. […] Mare este taina dreptei credinţe, că Hristos cel înălţat la cer este mereu prezent şi lucrător în Biserica Sa, că El lucrează prin slujitorii Săi, în mod deplin prin arhiereul-episcop, treapta cea mai înaltă a ierarhiei şi centrul puterii duhovniceşti.”

Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii, din toate timpurile şi de pretutindeni, să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului. De aceea Mântuitorul Iisus, după ce şi-a terminat misiunea Sa pământească şi înainte de a se înălţa la cer, a încredinţat înalta misiune, de a conduce opera mântuitoare în lume, ucenicilor şi apostolilor Săi, precum şi urmaşilor lor: episcopilor şi preoţilor. Pe aceştia i-a îmbrăcat cu puterea Duhului Sfânt şi le-a dat puterea Darurilor Sale, zicându-le: „Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 22-23). „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârsitul veacului” (Matei 28, 19-20). „Cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor, cărora le veți ținea, vor fi ținute” (Ioan 20, 23). Acestor urmași le dăruiește Marele Păstor aceeași putere pe care a avut-o El singur, căci le declară că „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 19). Aşa încât, ei devin continuatorii operei mântuitoare, sub puterea şi ocrotirea nevăzută a lui Iisus Hristos, întăriţi de Duhul Sfânt, revărsat peste ei.

Această însărcinare se numeşte misiune pastorală. Ea constă în răspândirea operei mântuitoare, săvârşită de însuşi Iisus Hristos, prin slujitorii aleşi, chemaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt – apostolii, şi după ei, episcopii şi preoţii. Apostolii şi urmaşii lor, moştenind înalta misiune de a conduce turma cuvântătoare pe calea mântuirii, au moştenit şi cinstitul nume de „păstorii turmei lui Hristos” (Fapt. Ap. 20, 28; Efes. 4, 11; Petru 5, 1-2) sau „lumina lumii şi sarea pământului” (Matei 5, 13-14), „împreună lucrători ai lui Dumnezeu şi meşteri zidirii lui Dumnezeu” (I Corint. 3, 9-10). Din cele expuse se vede că preoţia este frumoasă, dar şi responsabilitatea ei este mare, pentru că această misiune cere trăire, muncă susţinută, demnitate, dragoste, spirit de sacrificiu, pentru că este „Evanghelia sau morala în acţiune”. Această înţelegere există şi în concepţia, în dorinţa şi în aşteptările poporului: raţiunea lui (a preotului) de a fi este să realizeze legea morală prin cuvântul lui Dumnezeu. Modelul preotului de parohie, liturghisitor, predicator sau vestitor al cuvântului Sf. Evanghelii, cunoscător al sfintelor tradiţii, legat de credincioşii creştini, cu inima arzând de iubire de Dumnezeu şi de oameni este întruparea socio-profesională a legăturii dintre doctrina creştină şi viaţă, dintre învăţământ şi predică, dintre teologie şi cerinţele actuale ale Bisericii noastre strămoşeşti.

Va urma …