„DOAMNE, NU AM OM!”

Duminica Mironosiţelor femei şi cea care-i urmează, numită a Slăbănogului, prin textele de Evanghelie pe care ni le propun spre lecturare şi meditare deschid în inima noastră credinţa şi nădejdea fară de care dragostea n-ar putea fi lucrătoare.

Pe zi ce trece remarcăm că suntem tot mai speri­aţi, mai neputincioşi în ceea ce priveşte istoria în care, uneori prea adânc, ne desfăşurăm existenţa. Teamă, derută şi zbatere zadarnică sunt sentimentele care ne marchează zilele şi clipele şi secundele clipelor. Ve­dem cum moartea şi foamea, setea şi înfrigurarea şi înstrăinarea şi însingurarea devin arme ale celui rău, pus mereu pe speculaţii filozofice şi hărţuindu-ne mereu cu întrebarea-capcană: Vedeţi ce se întâmplă? Oare Dumnezeu mai există? Oare n-a murit Dumnezeu?

Şi, când îndoiala macină – vierme-perfid! – în sufletele noastre, să luăm aminte la aceste Evanghelii. Acea a mironosițelor alergând la mormântul gol la Mântuitorului (Marcu 15, 43-47 și 16, 1-8) și acea a Slăbănogului (Ioan 5, 1-15). Ele ne arată că nu „puter­nicilor” şi „tarilor” le stă aproape Dumnezeu. Ci feme­ilor, simbol – până când nu a izbucni marea nebunie a mişcărilor feministe – al discreţiei şi tandreţii, al slă­biciunii fizice. Lor şi slăbănogilor însumaţi în icoana slăbănogului care se plânge că „n-are om” să-l arunce în scăldătoare spre vindecare. Ei, cei care nu se îndo­iesc, în ciuda frigului dimineţii şi al bolovanului uriaş pecetluit peste mormânt, că-L vor vedea pe Domnul. Cei care, în ciuda neputinţei lor fizice, au puterea de a crede că din mulţime va veni om pentru salvarea lor. Şi femeilor, şi slăbănogului le sunt caracteristice două virtuţi din ce în ce mai rar întâlnite întreolaltă: credin­ţa şi nădejdea. Nu se tem decât că nu-şi vor duce sluj­ba până la capăt. Nu teama de ostaşi, nu teama de iu­dei, care să le facă să se închidă în foişorul cel de sus, nu. Nimic din toate acestea… Sau slăbănogul. Priviţi-1. În ciuda tuturor aparenţelor ce-i erau potrivnice.

„N-am om”. Această constatare L-a făcut pe Hristos Dumnezeu să Se facă asemeni nouă, luând fire omenească. Pentru ca nimeni, niciodată să nu se tea­mă de pecetluirea mormântului. Şi nimeni, niciodată, oricât de slăbănogit s-ar afla, să nu se simtă singur.

Să avem noi OMUL. Hristos Domnul cel Înviat.

Sursa: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA, DUMINICI ÎN DAR, Predici și gânduri.