Vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor (Luca 8, 26-39)

Citirea noastră evanghelică de astăzi se referă la tămăduirea demonizatului, atunci când Domnul  nostru a cercetat ținutul Gadarenilor (v. Luca 8, 26-39). Demonizatul nu avea casă, ci locuia în locuri pustii, în morminte, fără să comunice cu oamenii, până în momentul în care L-a întâlnit pe Domnul. Îndată ce l-a tă­măduit Domnul, continuă pericopa evanghelică, el s-a aşezat întreg la minte şi liniştit la picioa­rele Lui, cerându-I să-L urmeze în lucrarea Lui. Domnul însă îi spune să continue să trăiască în satul în care se afla şi să propovăduiască acolo câte lucruri minunate i-a făcut lui Dumnezeu.

Întregul meu sine să devină ce? Un ochi, vedere. Întreaga mea existenţă să devină un ochi care să vadă, să „contemple”, să se bucure de vederea feţei lui Hristos în modul în care El ştie. Într-un mod posibil funcţiilor noastre existenţiale.Aşadar, acest fapt de a deveni omul întreg ochi şi să „vadă”, să privească, aceasta este Viaţa. Însă provocarea este ca întregul om să devină ochi, să vadă, să devină ureche şi să perceapă taina vieţii. Aceas­ta este pricina existenţei noastre. Aceasta este raţiunea existentei Bisericii. Si care este calea? Prin ghimpe. Prin cruce. Prin încercare.Numai pe această cale.

Se înţelege, aşadar, cât de mult ne păcălim pe noi înşine şi cât de mult jignim taina Bisericii atunci când venim în Biserică ca să ni se rezolve problemele.

În Biserică însă, trebuie să venim, înainte de toate, ca să ni se descopere Persoana, iar nu ca să ni se rezolve problemele. De aceea, omul care se scandalizează pentru că Dumnezeu îngăduie să aibă probleme, deşi el este „băiat” bun, este un „băiat” bolnav, care nu poate să înţeleagă că are posibilitatea de vedea şi de a auzi.

Astfel, bunul Dumnezeu, vrând să-Și asigu­re darurile pe care ni le dăruieşte că vor ajun­ge să rodească, îngăduie ghimpii pentru fiecare dintre noi. Pe cât crede omul că ridică capul şi că este bine, îngăduie Dumnezeu ghimpii pen­tru că îl iubeşte. Astfel, îi aduce ceva în viaţa lui ca necontenit să-l educe. Dacă există un om care se va întoarce în inima lui şi nu va afla o ispită care să-l educe totdeauna, aceasta înseamnă că, fie nu are conştiinţă, fie a ieşit în afara planului lui Dumnezeu.

Omul care este cu adevărat înlăuntrul planu­lui, în iconomia lui Dumnezeu, şi toţi ne aflăm în lăuntrul acesteia, sesizează că totdeauna, atunci când îşi organizează lucrurile şi-i merg toate bine şi-şi face o familie bună şi-i merg toate într-un mod mulţumitor şi zice „ah, ce bine este“, dintr-odată vine ceva care-i ucide bucuria. Pentru că Dumnezeu vrea să arate că ceea ce a făcut, ceea ce a divinizat nu este adevărul, nu este o izbândă omenească, şi-i închide uşa dintr-o parte, i-o în­chide şi din cealaltă parte. Îi închide toate uşile, ca să se întoarcă acolo unde se află adevărul, acolo unde este Hristos, ca să înţeleagă că acolo este viaţa.

Cu cât omul înţelege mai grabnic acest lu­cru, cu atât mai bine. Cu cât omul mai grabnic se pleacă, se îngenunchează lăuntric pe sine însuşi şi-şi înţelege neputinţa sa, îşi înţelege măsura sa şi nu osândeşte pe niciun frate de­-al său, atunci Dumnezeu nu mai îngăduie noi ghimpi grei. Dacă, aşadar, noi de bună voie îngenunchem, nu ne va îngenunchea întru libertatea noastră Dumnezeu. Pentru că s-a reuşit ceea ce vrea Dumnezeu: să îngenunchem ca să vedem, să îngenunchem ca să gustăm, să îngenunchem ca să-L zărim pe Dumnezeu.

Iată, aşadar, că întreaga noastră luptă este pentru a ne tăgădui puterea noastră şi ca să înţelegem că Puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, se descoperă în plinătatea lui, acolo unde încetează lucrurile noastre. Acolo unde se epuizează puterile noastre.Acolo unde nu mai predomină propriile noastre limite.

Priviţi cât de înţelept l-a făcut Dumnezeu pe om. Se naşte micuţ şi neputincios ca să nu se trufească. Astfel, el învaţă raţiunea oferirii, a slujirii, a dependenţei, a neputinţei. Şi mai când altă dată? La bătrâneţile lui, când este iarăşi neputincios, iarăşi devine slab. Când vin cele de pe urmă ale sale ca să experimenteze că nu poate să facă nimic el singur, să-şi înţeleagă neputinţa, şi aceasta ca pe un fapt pe care i-l dăruieşte Dumnezeu, ca să fie pregătit sufletul lui. Pentru că numai când îşi înţelege omul neputinţa sa, posedă premisele necesare pentru a gusta Puterea lui Dumnezeu.

Aşa îngăduie Dumnezeu. Aceasta dă simţirea comuniunii. Ce înseamnă, însă, comuniune? Ce înseamnă relaţie? Ce înseamnă singurătate? Sin­gurătate nu este ca eu să fiu singur. Comuniune nu înseamnă să am o mulţime de oameni lângă mine. Comuniunea şi relaţia este simţirea lăuntrică că trăiesc. Că păşesc pe picioarele mele. Că trăiesc în spaţiul şi în timpul meu. Că nu exis­tă moarte. Că există persoană. Că sunt persoană, că am identitate.

Este ceea ce am spus şi la început. Trebuie să aflăm Cuvântul Domnului care ne defineşte, Cuvântul Domnului care ne exprimă. Acesta ne dă ipostas, ne dă identitate şi, prin urmare, pu­tem să avem relaţie, cu noi înşine mai întâi și în continuare cu fiecare om.

În măsura în care omul nu găseşte Cuvân­tul, este condus spre întristări. Există două feluri de întristări. Există întristările fără de voie, zil­nice, întristările lumeşti, precum pierderea ave­rii, boala şi toate lucrurile întristătoare pe care le trăieşte fiecare.

Acest prim fel de întristări ne conduce la Cel de-al doilea, care este şi mai profund. Este preocuparea cu inima noastră, care ne face să vedem şi să zicem că: „Înlăuntrul meu trăiesc experienţa unui gol, trăiesc experienţa absenţei lui Dumnezeu, nu am bucurie. Am în faţa mea moartea şi mă îngrozesc. Nu ştiu ce se întâmpla. Îmi lipseşte harul lui Dumnezeu. Nu ştiu de Unde vin şi unde merg”.

Astfel, intru într-un proces de căutare a adevărului. Un proces dureros deoarece în acest caz nu-i o persoană văzută în faţa ta. În faţa ta nu îl ai pe prietenul tău şi pe prietenele tale care te relaxează și eşti absolut singur. Ai în faţa ta un Dumnezeu care nu-ţi răspunde, şi tu vrei să-ţi răspundă. Aceasta este cea mai mare tristeţe. Este cea mai mare nevoinţă, dar şi singura posibilitate de a ne maturiza lăuntric. Aceasta naşte raţiunea relaţiei, raţiunea comuniunii.

Întrucât acest lucru nu-l izbutim noi singuri, ce face Dumnezeu? Ne dă câteva palme, altuia poate să-i dea mângâieri, ca să ne trezim şi ca să ne încadrăm în acest proces. Iar tu mergi la Dum­nezeu şi spui: „Vreau să-l faci bine pe copilaşul meu“. Începi astfel, şi la sfârşit uiţi de copilul tău şi de toate şi te ocupi cu Hristos. In acest fel se dezvoltă progresiv relaţia noastră personală cu Dumnezeu.

Priviţi pe demonizat. Ce a făcut? Care era simptomul său? Era lipsa de comuniune. Unde se afla demonizatul? In locuri pustii şi prin mor­minte. Din acest motiv nevoitorul pustnic merge în pustie. Acolo este spaţiul ispitei. Acolo se va lupta. Acolo se află palestra, astfel încât pustia să se transforme în prezenţă, să devină comuniune, să devină relaţie.

Pentru aceasta omul este chemat să-şi „vină întru sine“, să intre în pustia sa, să se însingure­ze, să intre în „vistieria” lui, în spaţiul său. Acolo vin ispitele. Când ai lume în preajmă, eşti foarte bine. Însă atunci când rămâi singur, încep să te chinuiască o mie şi unul de gânduri. În speci­al atunci când începi rugăciunea cu metanierul şi spui „Doamne Iisuse…”, atunci se întâmplă lupta. Încep toate să-ţi vină în minte, o mie şi una de lucruri, iar la sfârşit te cuprinde o panică şi zici: „Acum există Dumnezeu sau mă raportez la un gol?“. Exact acesta este adevăratul spaţiu în care omul se nevoiește și se maturizează.

Epoca noastră pătimeşte din această pricină. Spunem şi scriem foarte multe, avem o continuă întoarcere spre cele din afară, deoarece ne te­mem să privim înăuntru, iar din acesta cauză ne temem şi de simţirea personală.

Este impresionant ce i-a spus Domnului nostru demonizatul când s-a făcut bine: „Să vin împreună cu Tine, să te urmez?“. Aţi văzut? I s-a sfârşit ispitirea şi i s-a dezlegat taina vieţii. A înţeles că aici este viaţa: „Te voi urma, Hristoase al meu, şi le voi lăsa pe toate“. Ce i-a răspuns Hris­tos? „Nu, mergi la casa ta, ca să propovăduieşti cele ce ţi-a arătat ţie Dumnezeu“. Acestea sunt apelurile pe care ni le dă Dumnezeu. Pe unul îl cheamă în pustie, pe altul în patria lui, pe altul în locul său.

Din ce motiv însă Domnul i-a cerut demonizatului să meargă la casa lui? Probabil pentru că motivul acela era o pildă vie a harului lui Dum­nezeu. Un fost demonizat, pe care toţi aşa îl ştiau şi după aceea s-a înțelepțit. Cuvântul său are de-acum putere de convingere deoarece s-a schim­bat personal. Pentru aceasta lumea doreşte pilde, modele, doreşte schimbare, doreşte pocăinţă ca să se încredinţeze şi în continuare să-L urmeze pe Hristos.

Domnul, aşadar, îl are pe acesta ca pe o pil­dă vie: demonizatul care a devenit înţelept. I-a spus: „Stai aici ca să te vadă şi să le vorbeşti, de­oarece prin acestea pe care le grăieşte îi vei con­vinge pe ceilalţi, pentru că de-acum tu însuţi te-ai schimbat“. Dar şi pentru un alt motiv. Pentru că ispitirea lui a fost lipsa de comuniune, demonizarea lui a fost lipsa de comuniune, şi acum trebuie să trăiască harul comuniunii şi al relaţiei, acolo unde înainte a fost absolut însingurat.

 Sursa: Preot Varnava Iankos, Biserica păcătoșilor, ed. Egumenita, 2016.