DESPRE POST, DESPRE CURĂŢENIE ŞI DESPRE FERIREA DE PATIMI
Fraţilor şi părinţilor. Aceste zile ale postului, între celelalte zile ale anului, sunt întocmai ca un liman lin, la care aleargă toţi şi află linişte duhovnicească; nu numai monahii, ci şi mirenii, mici şi mari, boieri şi săraci, împăraţi şi preoţi. Căci pentru orice neam şi pentru orice vârstă, această vreme este foarte folositoare şi mântuitoare. La oraşe şi sate se potolesc toate tulburările şi prisosesc laudele către Dumnezeu, cântările sfinte, milosteniile şi rugăciunile. Astfel, Dumnezeu se face blând, lesne iertător, dăruieşte pace sufletelor noastre şi iertare păcatelor, bineînţeles numai de ne vom întoarce către El din toată inima, căzând la El cu frică şi cu cutremur.
Creştinii din lume au dascălii lor, adică arhierei şi păstori care îi povăţuiesc şi-i învaţă. Căci după cum cei ce se luptă au nevoie de îndemnători, aşa şi cei ce postesc au nevoie de mângâierea lacrimilor. Aşa şi eu de vreme ce prin dragostea voastră sunt proiestos şi egumen, am datoria să vă spun cuvinte folositoare pentru postul care este hrana sufletului.
Zice Apostolul: „Cu cât trupul slăbeşte și se vestejeşte de osteneala postirii, cu atât sufletul întinereşte din zi în zi, se luminează şi se face foarte frumos, după podoaba ce ne-a dat Dumnezeu dintru început”. Iar când se face curat şi frumos prin post şi pocăinţă, şi Dumnezeu îl iubeşte şi locuieşte într-însul, precum zice Domnul: „Că eu şi Tatăl vom veni şi locaş vom face în el”.
Deci, de vreme ce atât de mare este darul postului şi are puterea şi harul de a ne face locaş al lui Dumnezeu, trebuie să-l primim cu multă bucurie şi să nu ne îmbuibăm cu bucate, ştiind că Domnul nostru Iisus Hristos a săturat în pustie cinci mii de oameni numai cu pâine şi cu apă, prin binecuvântarea celor cinci pâini. Căci dacă ar fi vrut, putea să poruncească şi să aibă acolo tot felul de bucate, dar într-adins a făcut aceasta, ca să ne dea nouă pildă de înfrânare şi să căutăm numai cele trebuincioase.
Cu toate că lucrul este greu la început, dar de vom pune silin ţă şi osteneală zi de zi, cu ajutorul lui Dumnezeu ne va veni mai uşor. De voim însă ca postul nostru să fie adevărat şi primit de Dumnezeu, cum postim de bucate tot aşa se cade să ne păzim de orice păcat sufletesc şi trupesc, precum ne învaţă şi troparul ce zice: „Postul nu înseamnă numai părăsirea de bucate, ci și înstrăinarea de toată patima păcatului”. Să ne păzim dar de lene la canonul şi slujba noastră şi mai ales decât toate să ne ferim de mândrie, de pismuire, de vrăjmăşie, patimi ascunse care omoară sufletul, de viaţa de sine, adică să nu avem pungă osebită şi să urmăm voile noastre. Căci diavolul nu iubeşte altceva, decât numai să afle pe om că nu întreabă pe altul, nici se sfătuieşte cu cel ce poate să-l povăţuiască spre bunătate. Atunci cu uşurinţă îl înşeală şi-l împiedecă de la bunătăţile pe care le are şi le face.
Să luăm aminte bine, mai ales la pofta trupească. Chiar acum, când postim, ne luptă cu gânduri rele şarpele cel cu multe chipuri, diavolul. Frumos era la vedere și bun la mâncare rodul păcatului, dar nu este cu adevărat bun, ci numai la vedere, ca rodia umflată: pe dinafară e frumoasă şi după ce o tai găseşti înlâuntru numai fum. Aşa este şi pofta păcatului. Pare că are dulceaţă, dar după ce se săvârşeşte, păcatul e mai amar decât fierea şi decât sabia cu două ascuţişuri. După cum a pătimit strămoşul nostru Adam şi, înşelat de diavolul, a mâncat din rodul neascultării, iar în loc de viaţă el a aflat moarte, tot aşa de atunci până astăzi pătimesc toţi şi sunt înşelaţi de şarpele cel vechi cu poftele rele ale patimilor trupeşti. Fiindcă diavolul este întunerec, se schimbă şi se arată înger luminos. La fel, răutatea o face bună la arătare, amărăciunii îi dă gust dulce, întunerecului îi dă chip de lumină, urâciunea o spoieşte cu frumuseţe, moartea o arătă drept viaţă şi cu acestea înşeală lumea şi o duce în chinuril e viitoare, iscoditorul de rele diavolul.
Noi, fraţilor, să luăm aminte să nu ne înşele cu meşteşugirile lui multe şi viclene, nici să pătimim ca păsările prinse cu laţul şi cu cursa, pentru mâncare. Să cercetăm bine, cu mintea noastră, înfricoşările răutăţii şi, fără de nici o osteneală, vom pricepe ascunsa răutate şi ne vom păzi de ea.
Pe lângă acestea, să ascultăm necontenit cântările bisericeşti şi slujbele, fără de lene şi cu sârguinţă. Să ascultăm cu mare luare aminte citirile, că precum trupul se hrăneşte și crește cu hrana pâinii, aşa și sufletul se hrăneşte cu cuvintele dumnezeieşti. Să facem metanii după putinţa fiecăruia în tot ceasul, după măsura dată. Să lucrăm cu mâinile noastre, căci cei ce nu lucrează nimic nu este vrednic să mănânce, precum zice Apostolul. Unul pe altul să ne chivernisim, căci unul este neputincios şi altul puternic. Să nu ne certăm, ci numai binele să săvârşim. Să fim dulci la vorbă, împăciuitori în cuvânt, milostivi, blânzi, ascult ători, plini de îndurare şi de roduri bune.
Pacea lui Dumnezeu să umbrească gândurile şi inimile noastre şi să ne învrednicească împărăţiei cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări Duhovnicești, Editura Apologeticum, 2004.
