Nebunia întru Hristos

Nebunul întru Hristos este uneori, parţial, confundat cu omul necultivat. Se ştie că, în Faptele Apostolilor, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan sunt consideraţi drept „oameni fără carte şi simpli”, şi că mulţi Sfinţi Părinţi revendică drept o calitate spirituală faptul de a fi altfel. Totuşi, această valorizare vine mai puţin dintr-o opoziţie între înţelepciunea potrivit cu lumea şi nebunia potrivit cu Dumnezeu, cât din incompatibilitatea înţelepciunii care vine de la Dumnezeu cu înţelepciunea lumii, Dumnezeu pierzând înţelepciunea înţelepţilor şi nimicind ştiinţa celor învăţaţi, care constituie de fapt o pseudocunoaştere, pentru a dărui prin Duh adevărata cunoaştere celor care sunt demni de ea, în virtutea nu a aptitudinilor lor intelectuale, ci a gradului de puritate şi de virtute pe care le-au dobândit în punerea în practică a poruncilor. O astfel de simplitate poate fi, din acest punct de vedere, revendicată de orice ascet creştin, şi n-ar putea fi considerată drept proprie nebunilor întru Hristos, care, de altfel, n-o exhibă atunci când vorbesc despre ei înşişi, „nebunia” lor descalificându-i îndeajuns faţă de înţelepciunea şi ştiinţa acestei lumi.

Tot pe nedrept, nebunii întru Hristos sunt confundaţi cu „nevinovaţii”, care corespund parţial „săracilor cu duhul” în sensul obişnuit al acestei expresii, şi care, este adevărat, au făcut adesea obiectul unei veneraţii populare în Răsărit. Nevinovatul sau „săracul cu duhul” este, într-un prim sens, o fiinţă omenească ale cărei capacităţi intelectuale rămân limitate datorită unui handicap de origine biologică sau a unei carenţe educative, în prima copilărie. El corespunde debilului uşor sau mediu al psihologiei moderne.

Într-un al doilea sens, el este un om cu o slabă cunoaştere a convenţiilor mondene şi care ignoră orice complicaţie psihologică în relaţiile sale cu ceilalţi, ca şi orice complicaţie intelectuală în modul de a lua lucrurile în consideraţie; de aici, pe de o parte, o sinceritate de prost gust într-un mediu şlefuit până la ipocrizie, o anumită stângăcie în comportamentul său şi în viaţa relaţională, care îl face să treacă drept mojic şi demn de batjocură, şi, pe de altă parte, compensând o raţionalitate limitată, o capacitate de intuiţie care dă judecăţilor lui o perspicacitate specială şi îl face uneori capabil de previziuni uimitoare.

„Nebunii întru Hristos” nu corespund nici unuia, nici celuilalt din aceste două tipuri de nevinovaţi. Nu numai că ei nu sunt de fapt marcaţi de vreun handicap intelectual, dar posedă facultatea superioară de a simula, după cum vom vedea, starea lor de  nebunie, de a o adapta perfect situaţiilor pe care le întâlnesc şi scopurilor spirituale pe care vor să le atingă, de a da o semnificaţie simbolică actelor şi cuvintelor lor, şi de a masca binefacerile pe care le împlinesc. Ei practică cu pricepere, pe de altă parte, inadaptarea socială, în vreme ce numeroşi nevinovaţi, numiţi de psihopatologia modernă „debili armonici”, manifestă, dimpotrivă, o capacitate remarcabilă de adaptare în mediul lor, arătându-se „docili, muncitori, harnici, metodici, dornici să lucreze bine, lipsiţi de iniţiativă şi supuşi”.

Pe de altă parte, în vreme ce nevinovatul de tip dostoievskian este mojic şi neîndemânatic în a fi  simplu şi direct, dar n-are un comportament cu adevărat patologic din punct de vedere psihiatric, „nebunul întru Hristos”, din acelaşi punct de vedere, manifestă, prin actele şi cuvintele dezordonate şi incoerente, sau, dimpotrivă, prin motivul său, simptomele unei nebunii autentice. Despre Sfântul Marcu din Alexandria s-a spus că „se învârtea ca un nebun şi bătea câmpii”. Călugărul lui avva Siluan se pornea  pe râs fără motiv, de îndată ce întâlnea pe cineva. José Grosdidier de Matons remarcă, în mod corect, în legătură cu Sfântul Simeon: „Ceea ce izbeşte cel mai mult la citirea Vieţii sale este coerenţa şi verosimilitatea cu care sfântul îşi susţine rolul său de nebun: un psihiatru pe care l-am făcut să citească cartea a recunoscut acolo fără dificultate un caz bine definit de manie. Regăsim maniacul în toate faptele şi gesturile sale: în cuvintele incoerente, în familiarităţile excesive, în costumările excentrice, în modul neglijent de a se îmbrăca, ce merge uneori până la exhibiţionist, şi, mai ales, în schimbările bruşte de dispoziţie şi în violenţele în voia cărora se lasă atunci când este deranjat sau când se manifestă opoziţie faţă de ceea ce trece drept capriciile sale. La Sfântul Chiril Fileotul sau la Sfântul Sabas cel Tânăr se întâlneşte, în schimb, mutismul caracteristic anumitor psihoze.

Cu toate acestea, şi aici este o altă distincţie importantă, nebunul întru Hristos nu este câtuşi de puţin nebun, ba dimpotrivă, este perfect sănătos la minte. El simulează nebunia, s-a hotărât să pară nebun, face totul să pară aşa în ochii celorlalţi, să fie crezut cu adevărat nebun, stăpânindu-şi perfect fiecare act şi fiecare cuvânt, şi calculându-le precis efectele. În faţa anumitor interlocutori, care i-au aflat secretul sau pe care i-a ales el însuşi, părăseşte masca nebuniei, ca şi când s-ar fi aflat singur, dovedindu-se perfect sănătos. El cunoaşte o dedublare similară aceleia a actorului care, investind totul în rolul său, rămâne el însuşi. Avva or recomandă această practică: „Sau fugi complet de lume, sau să-ţi baţi joc de ea şi de oameni, făcând pe nebunul cea mai mare parte a timpului”. Ioan din Efes spune, despre Teofil şi Maria, că „se dedau fără încetare la comicării şi bufonerii”; aceştia se deghizau, ea în curtezană, iar el în mim apărând în acea postură ca să-i înşele pe spectatori. Biograful lui Simeon susţine caracterul de simulare al nebuniei acestuia, scriind: „Jucau tot felul de roluri, prin mijlocirea posturilor nebuneşti şi indecente. Luau când postura unui bolnav de şale, când pe cea a unui om care face salturi, când pe cea a unui olog care se târăşte pe fese, când pe cea a cuiva care întinde piciorul în faţa unui alergător pe care-l aruncă la pământ. În alte dăţi, la lună nouă, el îl imita pe cel ce priveşte cerul, cade şi se zbate. Sau chiar lua aerul unui om care mustră: spunea, într-adevăr, că , din toate posturile, aceasta convine cel mai bine şi este cea mai folositoare pentru oamenii care simulează nebunia.

S-ar putea vedea, în anumiţi profeţi comiţând acte excentrice, precursori ai nebunilor întru Hristos: astfel, Isaia plimbându-se gol şi desculţ, vreme de trei ani, pentru a prevesti viitoarea captivitate a soldaţilor egipteni (Isaia 20, 2-3), Iezechiel, culcat în faţa unei cărămizi simbolizând Ierusalimul asediat şi mâncând pâine coaptă din excremente omeneşti (Iezechiel 4), sau Osea, simbolizând prin căsătoria sa cu o prostituată, necredinţa lui Israel faţă de Domnul (Osea 3). Finalitatea acestor acte este aceea de a şoca spiritele şi a le deschide către un anumit adevăr.

În cazurile de nebuni întru Hristos, această nebunie este simulată în scopul principal de a atrage umilinţele pe care nebunul le are de îndurat în aproape toate societăţile din partea concetăţenilor săi.

Sursa: Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale.