A fi creştin nu este o misiune de o săptămână

Nu odată am auzit exprimări de genul:„M-am grijit (împărtăşit) şi mi-am luat de-o grijă…”. Misiunea creştinului de a fi creştin şi trăirea creştinească nu trebuie să fie redusă la o perioadă de timp. Noi nu putem să fim creştinii unui fascicol de timp anume, aşa cum greşit  inţeleg unii şi cum îşi interpretează unii creştinismul lor centrat pe o săptămână. Lucrul acesta se întâmplă la noi în Moldova, mai ales acum  în Sfântul şi Marele Post, când mulţi dintre creştinii noştri înţeleg atât postul cât şi propria lor trăire creştină în contextul abţinerii de la anumite mâncăruri şi atât. Trebuie să înţelegem că întradevăr există căderi şi ridicări din păcat, încercăm să avem un urcuş duhovnicesc spre Înviere, sunt momente când la îndemnul Bisericii spre propria noastră mântuire ne străduim să luptăm cu păcatul mai aspru. Dar toate acestea nu ne îndreptăţesc să ne relativizăm propria noastră trăire şi propria noastră credinţă într-o tipologie religioasă încărcată de cotituri: Până astăzi m-am complăcut în a fi creştin de mâna a doua, de mâine cotesc mai la dreapta şi mă fac crestin de prima mână, dar nu pentru mult timp ci doar până mă împărtăşesc, după care iar cotesc  spre stânga la nivelul trei de trăire creştină şi tot aşa. Curios este şi faptul că foarte mulţi înţeleg până şi postul într-o formă relativă şi foarte diferită de învăţătura Bisericii. Postul, pentru o bună parte dintre creştinii de la noi este conformarea eronată cu perioada de o săptămână de post. Cu alte cuvinte postul pentru ei este perioada de timp de până la propria lor împărtăşanie. După care, cu de la sine dezlegare, chiar în Postul Mare îşi dau propriile lor dezlegări atât la mâncăruri de dulce cât şi dezlegări la patimile şi la păcatele la care au renunţat doar pentru o săptămână.

Oare ne învaţă Biserica să fim creştini de o săptămână de post? Chemarea Bisericii în post este de a-L permanentiza pe Hristos în noi, ca prin această permanentizare să ne transfigurăm atât de mult încât să ne pregătim pentru Învierea noastră în Hristos şi cu Hristos. Postul nu trebuie să devină transformarea noastră în creştini de o săptămână sau de patruzeci de zile. Hristos nu ne cheamă să-L trăim pe El doar în post, ci dimpotrivă postul ne aşează în urcuşul de şedere în Hristos, urcuş pe care îl dobândim prin despătimirea noastră şi dobândind această despătimire putem să-L invităm pe Hristos să intre în noi. Această stare de şedere în Hristos, departe de patimi, de pofte trebuie păstrată şi permanentizată.

Cum se gândesc unii după ce s-au împărtăşit şi au devenit purtători de Hristos: gata am ţinut o săptămână de post pentru tine Hristoase, dar de aici încolo lasa-mă. Lasa-mă să mănânc mâncărurile cărnoase, lasă-mă să beau cu măsura beţiei mele, lasă-mă în trăirea patimilor mele, că doar ţi-am făcut şi Ţie parte o săptămână sau două.

Şi uite aşa ne poticnim la mijloc de drum de Înviere, dar ce zic mijloc, la o săptămână, la început de drum.

Oare până unde vrea Hristos să ne însoţească în acest post şi până unde Îl lăsăm noi să ne însoţească?…

Preot Octavian Solomon, profesor de sectologie la Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova.