Biserica, templu al Duhului Sfânt
Biserica este într-adevăr Trupul tainic al Domnului, dar numai în măsura în care este Duhul Domnului în ea, adică dacă este plină de Duhul Sfânt sau este templu al Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt se face simțită prezența lui Hristos în Biserică iar Biserica este centrată în Hristos. Lucrările văzute prin care Duhul Sfânt „plămădeşte” Biserica şi o face Trup al lui Hristos sunt Sfintele Taine. Iată de ce Sf. Apostol Pavel spune: „noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup” (I Corinteni 12, 13).
Despre toţi aceia care au avut un rol determinant în pregătirea întemeierii Bisericii sau în Biserică, se spune în Noul Testament că s-au „umplut de Duhul Sfânt”: v. Luca 1, 15; Faptele Apostolilor 2, 4; 4, 8; 9,17; 13, 9; 13, 52. Pentru a le încredinţa puterea în Biserică, Mântuitorul le insuflă apostolilor Duhul, adică îi umple de Duhul (Ioan 20, 22). Ei au împărtăşit şi altora Duhul, după ce El a coborât în chip ca de limbi de foc. Aici, la Cincizecime găsim originea ca putere a tuturor Tainelor şi în taine găsim cel mai evident pe Duhul Sfânt în Biserică, aşa că, mai ales pe baza Sfintelor Taine, putem susţine că Biserica este templu al Duhului Sfânt.
„Prin Sfintele Taine, administrate de ierarhia slujitoare, Duhul Sfânt structurează lăuntric Biserica ca Trup al lui Hristos, iar Trupul lui Hristos devine templu al Duhului Sfânt. Biserica nu este divizată în două jumătăţi, una referită la ierarhie, ca Trup al Domnului, şi alta referită la credincioşi, ca templu al Duhului Sfânt. Aceste două accepţiuni ale Bisericii coincid între ele şi se îmbină simfonic, scoţând în relief două aspecte distincte, dar inseparabile, ale aceleiaşi realităţi adică Biserica, ce cuprinde deopotrivă atât ierarhia cât şi pe credincioşi. În timp ce prin afirmaţia că Biserica este Trup al lui Hristos, se reliefează, mai pregnant, legătura organică dintre mădularele lui Hristos, prin aceea de Biserică ca templu al Duhului Sfânt se pune, mai bine, în evidenţă lucrarea sobornicească desfăşurată de mădulare în Duhul, spre îmbogățirea reciprocă”. În acest sens, Sf. Apostol Pavel le scrie corintenilor: „sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 3).
Cu privire la lucrarea Duhului Sfânt în mădularele Bisericii, avem numeroase mărturii în Sfânta Tradiţie. Sf. Marcu Ascetul spune că Duhul Sfânt „rămâne în lucrări ceea ce este, dar în acelaşi timp salvează în fiecare, în chip dumnezeiesc, ceea ce trebuie salvat”.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Sfântul Duh este prezent în toţi oamenii fără deosebire, ca păstrător al tuturor lucrurilor şi de viaţă făcător al seminţelor fireşti; dar El este cu osebire prezent în toţi aceia care au legea, semnalând încălcarea poruncilor şi dând mărturie despre persoana lui Hristos; cât despre creştini, Sfântul Duh este prezent în fiecare dintre ei, făcându-i fii ai lui Dumnezeu; dar ca Dătător al înţelepciunii El nu este deloc prezent în ei toţi, ci numai în cei raţionali, adică în cei care prin luptele şi strădaniile spre Dumnezeu, au devenit vrednici de sălăşluirea îndumnezeitoare a Sfântului Duh. Căci toţi cei care nu împlinesc voinţa lui Dumnezeu nu au inimă raţională”.
Prin har, Duhul Sfânt uneşte pe om cu Hristos, implicându-i omului puteri prin care poate depăşi starea naturală, căci prin har Duhul Sfânt aduce în noi bunurile cuprinse în natura noastră îndumnezeită în Hristos. „Sfântul Duh împărtăşeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică plinătatea dumnezeirii într-un chip unic „personal”, împropriată de fiecare om ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu”. Sf. Vasile cel Mare spune că Sfântul Duh este „izvorul sfinţirii, care nu seacă din pricina mulţimii celor ce se împărtăşesc din el”. El este în întregime prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-se, El nu suferă de împărţire. „Când ne împărtăşim din El, El nu încetează să rămână întreg, la fel ca o rază de soare… care oferă desfătări tuturor, în aşa fel încât fiecare se crede că este singurul care profită de aceasta, în timp ce această limpezime luminează pământul şi marea şi pătrunde aerul. La fel, Duhul se află prezent în fiecare dintre cei care Îl primesc ca şi cum nu ar fi fost împărtăşit numai lui şi, cu toate acestea, El revarsă asupra tuturor harul total, de care se bucură toţi cei ce se împărtăşesc din El după măsura propriilor lor capacităţi, căci nu există măsură pentru posibilităţile Duhului” – zice tot Sf. Vasile cel Mare.
Astfel, prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în fiecare mădular al Bisericii constituie baza exercitării de fiecare credincios a funcţiei preoţiei comune. Căci dacă Sf. Apostol Petru a folosit cu privire la credincioşii Bisericii metafora „pietre vii” (I Petru 2, 5), aceasta este posibil doar prin Duhul Sfânt, care însufleţeşte. „Apostolii sunt pietre ca Piatra care este Hristos, spune Sf. Chirii al Alexandriei, dar şi noi ne ridicăm ca pietre într-o casă duhovnicească, Biserica sfântă, locuinţa lui Dumnezeu în Duh”. Întrucât temelia perpetuă şi vizibilă pe care se zideşte Biserica rămâne credinţa sau adevărul revelat în Hristos, Mântuitorul coboară, în Duhul Sfânt, pentru a-i afirma în Sine, ca persoane libere şi pietre duhovniceşti: „Ortodoxia mărturiseşte că toţi credincioşii sunt în edificiul Bisericii, pietre duhovniceşti autentice”.
Acelaşi Duh Sfânt care l-a „uns” şi l-a „trimis” pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 4, 18) se aşează ca ungere şi peste creştini şi îi cheamă la împlinirea slujirii care decurge din ungere, învăţătura ortodoxă cu privire la liberul arbitriu şi harul Sfântului Duh îi îngăduie Ortodoxiei să clădească teologia îndumnezeirii. Fiind lucrare necreată a lui Dumnezeu, harul este o putere personală în care este prezent total Dumnezeu ca persoană, aşa încât primirea harului înseamnă primirea lui Dumnezeu ca persoană în noi. Conlucrarea dintre om și har este astfel o conlucrare interpersonală care elimină problema competiției și luptei pentru supremație. Numai harul necreat poate fi nedespărţit de firea dumnezeiască şi poate pătrunde şi în firea umană, îndumnezeind-o pe aceasta ontologic prin unirea ei cu Duhul dumnezeiesc.
Regăsindu-şi libertatea prin har, omul nu rămâne pasiv în aşteptare şi dorinţă, şi nici nu întinde „mâini goale” cerând harul, ci îşi încordează voinţa spre săvârşirea faptelor bune. Aceste fapte sunt pornite dintr-o natură restabilită care are în sine harul divin, aşa încât ele au un profund caracter ontologic şi soteriologic.
Desigur, Biserica este templu al Duhului Sfânt pentru că Duhul Sfânt lucrează prin Taine şi este prezent în orice act de cult, dar ea are această calitate şi pentru că este alcătuită din mădulare care ele însele sunt purtătoare de Duh: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”? (I Corinteni 3, 16); „Suntem chemaţi să împlinim, să ne realizăm, să ne construim persoana noastră în harul Sfântului Duh”, dar aceasta numai în Biserică, unde este Duhul.
Teologia Bisericii de Răsărit deosebeşte totdeauna persoana Sfântului Duh, dătătoare a harului de harul necreat pe care ni-1 dăruieşte. Harul este necreat, dumnezeiesc, prin firea Sa. „Este energia sau purcederea firii una… care… împărtăşindu-se fiinţelor create, le îndumnezeieşte. Nu mai este, deci, ca în Vechiul Testament, un efect produs în suflet prin voinţa dumnezeiască, activând ca o cauză exterioară persoanei; acum este viaţa dumnezeiască ce se deschide în noi în Sfântul Duh. Căci El se identifică în chip tainic cu persoanele umane, rămânând totuşi de neîmpărtăşit; El se substituie, aşa – zicând, nouă înşine – căci El este Cel care strigă în inimile noastre «avva, Părinte», după cuvântul Sfântului Apostol Pavel”. Exprimându-se plastic, Sf. Marcu Ascetul spune că „precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor proprie, celor dulci dulceaţa şi celor acre acreala, aşa harul, intrând în inimile credincioşilor, le dăruieşte lucrările care se potrivesc cu diferitele virtuţi”.
„Sunt cuprins de spaimă – zice Sf. Grigorie de Nazianz – când cuget la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, înţelepcuinea lui Hristos, Duhul înfierii. El ne creează din nou în botez, în înviere. El suflă unde voieşte. Izvor al luminii şi al vieţii, El face din mine o Biserică, mă îndumnezeieşte, mă desăvârşeşte, o ia înaintea botezului şi este căutat după botez. Tot ceea ce face Dumnezeu, El face. El se înmulţeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile, El creează propovăduitori, apostoli, prooroci, păstori, dascăli… El este un alt Mângâietor… ca şi cum ar fi un alt Dumnezeu”.
Învăţătura ortodoxă cu privire la prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică constituie premisa învăţăturii cu privire la rolul preoţiei universale în structura Bisericii. Numai întrucât toate mădularele sunt însufleţite şi devin „pietre vii”, Biserica poate fi plinătate, poate creşte în credinţă şi iubire, cunoaştere şi comuniune. Acest adevăr are două aspecte, care se intercondiţionează şi amândouă constituie dinamica vieţii şi acţiunii creştine. „Primul este un teocentrism: este sfinţirea, creşterea în sfinţenie atât a creştinului individual cât şi a comunităţii creştine, adică primirea de ele a Duhului Sfânt”. Este transformarea cu încetul a vechiului Adam din noi în om nou; este „restaurarea frumuseţii primordiale pierdute prin păcat, iluminarea cu lumina necreată a Muntelui Tabor. Este de asemenea victoria lentă asupra puterilor demonice ale cosmosului, „bucuria şi pacea” care hinc et nunc ne fac părtaşi ai împărăţiei şi ai vieţii veşnice”. Astfel, Biserica este acea realitatea creată de Dumnezeu și dată de Dumnezeu în care se desfășoară lupta pentru biruința binelui, în care se experiază menifestările Duhului Sfânt ca răspunsuri la deschiderea credinciosului spre comuniune. „Un ortodox în contemplarea sa asupra Bisericii o vede ca darul lui Dumnezeu înainte de a gândi Biserica ca răspunsul uman la acest dar”. Este darul lui Dumnezeu pentru că este un mijloc al harului, sacramentul împărăţiei. „De aceea structura ei – ierarhică, sacramentală, liturgică – nu are altă funcţie decât să facă Biserica… capabilă de desăvârşire ca Trup al lui Hristos, ca Templu al Duhului Sfânt, să actualizeze perfect natura sa ca har”.
Dar, întrucât este prezenţa şi Templul Duhului Sfânt, „Biserica este acea realitate în care orice dihotomie a autorităţii este abolită, sau mai curând, este constant depăşită… şi această victorie constantă este chiar viaţa Bisericii, victoria comuniunii deasupra înstrăinării şi caracterului extern”.
Învăţătura autentică cu privire la rolul Duhului Sfânt în iconomia Bisericii, precum şi cea cu privire la natura şi structura Bisericii, îi permite Bisericii Ortodoxe să dezvolte în doctrină şi în viaţă o teologie a laicatului care recunoaşte în fiecare membru al Bisericii un preot în sens larg, ancorat prin preoţia sacramentală în Hristos prin Duhul Sfânt.
Sursa: Pr. Dr. Vasile Citirigă, Preoția credincioșilor în biserică și în societate.
