„CINE POATE SĂ IERTE PĂCATELE, AFARĂ DE SINGURUL DUMNEZEU?” (Marcu 2, 1-12)

Cu Duminica aceasta, ce poartă şi numele Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul ascet al Tesalonicului, urcu­şul nostru duhovnicesc caută să primească noi conţinuturi. Am învăţat din Duminica Ortodoxiei istoria icoanelor noas­tre şi motivul duhovnicesc al închinării la ele, am descoperit modul în care Ortodoxia este chemare şi descoperire a lui Dumnezeu, dar şi modul în care te laşi descoperit de Dum­nezeu. Am conştientizat, împreună, că pentru a ne seduce întru împărăţia Sa, Hristos Se foloseşte de taina inimii noas­tre, de cele mai adânci şi intime adevăruri personale, pen­tru a ne cuceri încrederea, din care să înflorească credinţa noastră (cazul Natanael, israelitul fară vicleşug, Ioan 1, 43-51). Evanghelia Duminicii acesteia (Marcu 2, 1-12) ne creşte spre această încredere şi credinţă. Povestea e simplă. Ajuns în Capernaum, localitate centrală în planul slujirii Mântuitorului, se aude că Hristos este în casă şi, de aceea, este asaltat de oa­meni, mulţime mare, sufocantă. Domnul „grăia cuvântul” (Marcu 2, 2). Din această grăire creşte încrederea oamenilor în El. Din mulţime, sau mai bine zis pe deasupra mulţimii, se strecoară dinaintea Sa un grup de patru oameni-prieteni, care poartă un prieten paralizat, aproape neom în suferinţa sa. „Neputând să I-l aducă din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul pe care zăcea paraliticul” (Marcu 2, 4). O spărtură care atrage atenţia lui Dumnezeu Cel întrupat asupra credinţei unor prieteni destoinici şi, dar dumnezeiesc, în vârtutea priete­niei Sale cu prietenii râvnitori, îl vindecă pe paralitic, nu înainte de a scandaliza încremeniţii în aroganţe ieftine.

Şi asta, pentru că niciodată Hristos nu lasă lucrurile îm­plinite pe jumătate. Înfruntând îndoiala şi stupida aroganţă a inimilor cărturarilor, care se întrebau regulamentar „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, fară de singur Dumnezeu?” (Marcu 2, 7), Hristos dovedeşte că nu S-a întrupat ca să dea dreptate îndoctrinaţilor, ci de dragul nos­tru, fie şi paralizaţi, adică însemnaţi de neputinţa noastră, de neatenţia noastră, de păcatul nostru. Căci – nu-i aşa? -, până astăzi sunt oameni care socotesc boala doar semn al păcatu­lui, nu şi şansă de a-şi vădi prietenia şi puterea de spargere a acoperişurilor, de dragul omului aflat în dificultate, în agonie fizică, morală, socială ori duhovnicească. Pentru vindecarea agoniilor noastre S-a făcut Om Dumnezeu. De aceea pro­voacă iertarea păcatelor paraliticului şi ridicarea lui din patul suferinţei. Pentru a înţelege fiecare dintre noi că El e perma­nent de partea noastră. Şi că acolo unde nu mai putem noi, trimite prieteni puternici în faptă pentru a ne vindeca.

Ce lecţie mai bună decât această mijlocire a prietenilor putem primi? Numai aceea că Hristos continuă mijlocirea prietenilor noştri pentru ridicarea noastră din agoniile coti­diene. Cei care mereu se îndoiesc de mijlocirea Sfinţilor des­coperă aici, împreună cu noi, cât de mult ne sunt prieteni Sfinţii. Aşezaţi pe paraliziile noastre, nu de puţine ori avem nevoie de un prieten să ne ridice, pentru a ne duce dinain­tea Domnului neputinţele. Prietenul acesta este Duhovnicul, spoveditorul păcatelor noastre, sfătuitorul şi purtătorul de grijă la toate grijile noastre. Mereu el este dispus să facă o spărtură în acoperişul lumii pentru noi, pentru paraliticii ce-i poartă pe brațe de rugăciune și râvnă duhovnicească. El ştie – spre deosebire de cărturari, care încă se mai întreabă – că Dumnezeu este Cel ce iartă greşelile, dar ştie şi că Dumnezeu pune pe mâini de oameni harul ridicării din indiferenţă şi păcat, din paralizie şi infantilism duhovnicesc fiecare suflet care se vrea mântuit. Care scânceşte după mântuire.

De aici îndemnul Postului Mare la spovedanie şi împăr­tăşire constantă, aproape continuă. Din nevoia de a-ţi iden­tifica prietenul care să poarte pe braţe, dinaintea Mântuito­rului Iisus Hristos, sufletul tău obosit de boala propriei trăiri ori netrăiri. Îndoielnicilor care aglomerau intrarea la Hristos, şi încă o mai fac, lecţia nu le strică. Adevăratul duhovnic este acela care te poartă peste ifosele purilor din mulţime şi te prezintă cinstit, cum te afli, dinaintea Mântuitorului, înainte ca Acesta, blândul şi binecuvântatul, să devină, la A Doua Sa Venire, dreptul Judecător. Îndemnul Postului devine limpe­de. Lucraţi cât mai este ziuă şi, atunci când vă aflaţi victimă dinaintea propriilor voastre paralizii sufleteşti, nu depărtaţi bucuria prietenilor de a vă aduce dinaintea Domnului. Care ştiu că numai El, Dumnezeu, poate ierta păcatele. Şi, de ace­ea, sparg cu dragostea lor conştiinţa păcatelor noastre, aco­perirea lor în zgura uitării, acoperişul indiferenţei, pentru a ne izbăvi din necunoaştere şi din prădarea bucuriei noastre de întristarea păcatului, de frica grea a morţii.

Sursa: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA, CE VA DA OMUL ÎN SCHIMB PENTRU SUFLETUL SĂU?