DESPRE IUBIREA DE SINE, MAICA TUTUROR RELELOR

”Oricine voieşte să urmeze Mie,

să se le­pede de sine,

să-şi ia crucea şi să vină după Mine”

(Matei 16, 24; Marcu 8, 34).

Cea mai grea şi mai subţire dintre toate patimile care robesc firea ome­nească este iubirea de sine. Aceasta este prea cu anevoie de cunoscut de mintea noastră şi cu anevoie de biruit, deoarece ne stăpâneşte prin tot felul de patimi, fiice ale ei. Acest lucru ştiindu-1 Ziditorul nostru Dumnezeu – că prea mult sun­tem toţi robiţi de ea – ne sfătuieşte, pe cei care voim a-L urma, să ne lepădăm de noi înşine, zicându-ne: Oricine voieşte să urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine (Matei 16, 24; Marcu 8, 34). Toţi sfinţii teologi şi dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii lui Hristos arată că iubirea de sine este maică, rădăcină şi izvor al tuturor patimilor şi păcatelor.

Aceasta, mai mult ca pe oricare din oameni, pe mine păcătosul şi leneşul mă robeşte şi mă stăpâneşte în toată clipa şi vremea. Şi oare cum aş putea eu, cel cu totul cuprins şi legat în mrejele ei, a spune cu de-amănuntul, răutatea şi vicle­nia acestei patimi, dacă prin lucrare, niciodată nu am încercat a mă împotrivi? Această stare vrednică de plâns a mea ar trebui să mă facă a tăcea, cunoscându-mi neputinţa şi sărăcia cea din iscusinţă prin robirea faţă de această patimă prea subţire, care mai mult decât toate este legată de firea omenească. Dar nu este bine ca cel ce a căzut în groapă să stea acolo tăcând și să nu strige la alții ce vin pe cale spre a-i feri de prăpastia căderii.

Acestea socotind, m-am gândit ca din cele ce am cunoscut – nu din iscusinţa proprie -, să arăt în cele ce urmează, cât de cât, răutatea iubirii de sine şi a ramurilor ei blestemate.

Oamenii cei mai noi o numesc “egoism”, alţii, “eu”, alţii, “folosinţă de sine” etc. Iar dumnezeiescul Părinte, marele filozof şi dascăl al Ortodoxiei, Maxim Mărturisitorul, pe iubirea de sine o numeşte: “iubire nesocotită faţă de trup”. El arată că această patimă este “maica şi rădăcina tuturor relelor”. Iată ce zice şi Sfântul Isihie Sinaitul despre această blestemată patimă: “Nu este venin mai tare ca veninul aspidei şi al vasiliscului şi nu este păcat mai mare ca păcatul iubirii de sine. La fel şi Sfântul Efrem Şirul numeşte iubirea de sine “născătoarea răutăţilor şi rădăcina tuturor relelor şi patimilor”.

Iubirea de sine, fiind maică şi rădăcină a toată răutatea, are o mulţime de fiice şi vlăstare blestemate care se nasc şi cresc din ea. Din cele prea multe ramuri ale ei vom însemna aici câteva dintre ele, şi anume:

Prima născută a ei este mila de sine. Această fiică a iubirii de sine ne învaţă a avea milă de noi fără măsură. Ea ne zice prin gând: “Vezi ce faci; ai grijă de tine şi nu te osteni prea mult, nu posti prea mult, nu priveghea prea mult, nu suferi durere sau ocară prea mare sau osteneală, că aşa ceva nu ţi se cuvine, ca să nu slăbeşti sau să te îmbolnăveşti; să nu dai milostenie prea multă; că pe urmă nu vei avea tu ce să mănânci sau cu ce să te îmbraci şi vei rămâne sărac şi defăimat”. Astfel, în tot chipul ne sfătuieşte să ne fie milă de noi şi de trupul nostru. De aceea, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul zice despre acest lucru: “Patima iubirii de sine insuflă monahului gândul să-şi miluiască trupul său şi să îndrăznească la bucate peste ceea ce i se cuvine. Şi aceasta o face, aducând ca motiv buna grijire şi chivemisire, ca, atrăgându-1 puţin câte puţin, să-l facă să cadă până la urmă în prăpastia iubirii de plăceri; iar mireanului îi insuflă ca grija de trup să o facă spre poftă”.

A doua fiică a iubirii de sine este cruţarea de sine. Şi aceasta, ca şi sora ei cea pomenită mai sus, ne învaţă mereu prin gând şi ne zice: “Omule, cruţă-te pe tine, nu te chinui; nu răbda durere, sete, foame, osteneală, necazuri, defăimări, ocări şi altele de acest fel. Ci dormi, mănâncă, bea, plimbă-te, odihneşte-te. Nu-ți cheltui agoniseala cu săracii, fă economie la toate, cruță averea, banii, sănătatea, că doar mai ai de trăit. Ce vrei, chiar azi să faci atâtea osteneli, atâtea metanii, atâta priveghere, atâtea milostenii? Mai lasă că doar mai simt zile şi mâine şi poimâine şi la anul şi la bătrâneţe. Vei mai face atunci cele ce vor trebui făcute, iar acum este bine a te cruţa pe tine de la toate”.

Cruţarea de sine fără socoteală, când e vorba de fapta bună, atât este de primejdioasă şi rea, încât din cauza acestei patimi, însuşi Mântuitorul a numit pe marele Apostol Petru: “satană”. Cu puţin mai înainte de aceasta, Domnul întrebase pe ucenicii Săi: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au zis: Unii zic că Tu eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul din­tre prooroci. Şi le-a zis lor Iisus: Dar voi cine ziceţi că sunt? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Iar Iisus, răspunzând, a zis lui: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit, ţie acestea, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Si zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerului şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 13-19).

Iar după puţină vreme, pe acest fericit şi mare Apostol, Mântuitorul îl numeşte „satană”. Pentru ce? Pentru cruţarea de sine. Căci zice dumnezeiasca Evanghelie în continuare: De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze. Iar Petru, luându-L la o parte, a început al se împotrivi, zicând: Cruţă-Te pe Tine, Doamne, să nu-ţi fie Ţie una ca aceasta. Iar El, întorcându-Se la Petru, i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 23). Iată cum, pe cel mai râvnitor şi mai fierbinte în credinţă decât toţi ceilalţi ucenici ai Săi, Mântuitorul îl numeşte “satană”, numai pentru că L-a îndemnat la cruţarea de sine, spre a nu merge să sufere şi să moară pentru mântuirea neamului omenesc, în Ierusalim.

Această prea blestemată patimă a cruţării de sine pururea strigă către noi, asemenea lui Petru altădată: “Cruţă-te pe tine omule, să nu-ţi fie ţie una ca aceasta, ca să nu suferi dureri, defăimări sau moarte sau orice osteneală pentru faptele cele bune!”. O, cât de fericit este acel suflet care, văzându-se sfătuit în taină de acest gând al cruţării de sine, îi va zice ca şi Mântuitorul oarecând lui Petru: “Treci înapoia Mea, satano, căci aceste grăiri tainice ale tale nu sunt de la Dumnezeu, ci de la diavolul, de a mă cruţa pe mine însumi”. Și așa, împotrivindu-se, se silește a merge neabătut și cu bună înțelegere pe calea suferinților și a durerilor până la moarte.

Altă patimă care izvorește din iubirea de sine este îndreptățirea de sine, care ne zice cam așa: Vezi, omule, tu ai dreptul să te cruți pe tine, să dormi mai mult, să primeşti mâncăruri mai bune şi grase, să mai bei şi vin şi să nu te mai osteneşti aşa de mult ca să nu slăbeşti sau să te îmbolnăveşti. Apoi, tu ai drep­tul să fii băgat în seamă, că eşti şi tu cineva şi nu trebuie să laşi să te defaime toţi, să te ocărască sau să-ţi strice numele tău cel bun. Tu ai dreptul să-ţi cruţi cinstea ta, viaţa ta, bogăţia ta şi altele de acest fel”. Şi aşa, tot îndreptăţindu-ne în cugetul nostru, nu voim a ne lepăda de sine şi a răbda osteneala pentru lucrarea faptelor bune.

Un alt vlăstar prea rău al iubirii de sine este mulţumirea de sine (după Sfântul Teofan Zăvorâtul). Această patimă a mulţumirii de sine, ca şi maica ei cea blestemată, este foarte subţire şi cu anevoie de cunoscut, fiind mai rea decât cele de mai sus întrucât acelea ne împiedică în mod direct de la lucrarea faptelor bune, pe când aceasta cu altă viclenie ne amăgeşte pe noi. Ea face ca sufletul nostru să fie sătul de fapta bună şi aşa îndeamnă pe fariseul nostru cel dinăuntru să înceapă a striga prin gânduri la noi: “Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne (Luca 18; 11), că tot am şi eu ceva fapte bune! Am făcut atâtea şi atâtea osteneli, am făcut atâţia ani ascultare în mănăstire, am făcut canon, pravilă, am păzit sărăcia cea de bunăvoie, mi-am păzit fecioria, am răbdat atâtea necazuri şi mi-am păzit făgăduinţa vieţii călugăreşti”.

Prin asemenea măguliri sataniceşti, mulţumirea de sine închide în nelu- crare sufletul nostru, nelăsându-1 să sporească întru dorirea de a lucra fapta bună până la moarte şi învăţându-ne să ne mulţumim cu cele ce avem şi cu starea în care ne aflăm. Această prea blestemată şi subţire patimă ne face să nu mai flămânzim şi să nu mai însetăm niciodată după dreptate (Matei 5, 6); ne face să lâncezim şi să stăm pe loc în calea sporirii şi a creşterii celei duhovniceşti. Dumnezeieştii Părinţi zic că cel ce se opreşte din lucrarea faptelor bune este la fel cu cel ce se întoarce înapoi.

Altă fiică blestemată a iubirii de sine este lauda de sine. Aceasta e şi mai rea ca celelalte mai sus zise, căci, şi ea, nu numai că ne împiedică din lucrarea celor bune, dar ne îndeamnă a ne lăuda cu cele ce ni se par fapte bune. Această răutate ne face să uităm că nimic nu este al nostru, după cea scrisă: Ce ai, omule, care nu ai luat? Şi dacă ai luat, de ce te lauzi, ca şi cum nu ai fi luat? (I Corinteni 4, 7; Iacov 1, 17; II Petru 1, 3).

O altă ramură blestemată a iubirii de sine este trâmbiţarea de sine. Despre aceasta a zis unul din Sfinţii Părinţi că “nevoinţa care se trâmbiţeză pe sine este goală şi nu preţuieşte nimic” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Op. cit., p. 234). Aceasta ne îndeamnă nu numai a ne lăuda cu isprăvile noastre, dar – ceea ce este mai rău – și a le trâmbița și a le vesti la mulți, ca în acest chip să adunăm din gura oamenilor putregiul slavei deșarte și să pierdem toată osteneala ce pentru fapta bună.

Alt vlăstar diavolesc, care izvorăşte din iubirea de sine este şi plăcerea de sine. Aceasta ne face să ne complăcem în starea în care ne aflăm şi ne orbeşte foarte mult spre a nu cunoaşte mulţimea cea nenumărată a lipsurilor şi a neputinţelor noastre trupeşti şi sufleteşti. Aceasta este o amăgire de sine (Galateni 6, 3) şi îşi are rădăcina în îndreptăţirea de sine (Proverbe 28, 26; 30, 13; Isaia 1, 15; 65, 5).

Altă răutate care răsare din iubirea de sine este nălucirea de sine. Această nebunie a noastră de a ne năluci nouă înşine că suntem ceva, că ştim ceva, că avem ceva şi altele de acest fel, ne vine din necunoaşterea neputinţei şi a nimicniciei noastre pe acest pământ. Dacă ne-am socoti praf şi cenuşă şi viermi stricăcioşi pe pământ (Psalm 21,6; Iov 25,6; 42, 6), această nălucire de sine ar înceta în mintea noastră, iar dacă nu o vom smeri prin aducerea-aminte de: moarte, de judecată şi de osândă pentru păcatele noastre, ea va creşte în noi, aducând şi năluciri, prin visuri şi vedenii drăceşti. Astfel, vom ajunge a avea năluciri ca proorocii cei mincinoşi şi înşelaţi de diavoli.

O altă odraslă a iubirii de sine este şi închipuirea de sine. Când vine aceasta în mintea noastră, începem a cugeta despre noi şi a zice în gândul nos­tru: “Aşa cum simt eu, nu pot mulţi; ce ştiu eu, nu ştie oricine; ce pot eu, nu poate oricine” şi altele de acest fel. Astfel, cu această urâtă închipuire de sine ne umflăm de slavă deşartă şi plutim în întunericul răutăţilor noastre, fără a ne cunoaşte nimicnicia şi neputinţa firii celei stricate, din care în toată clipa izvorăşte răutatea păcatelor. închipuirea de sine ne ţine înşelaţi pururea spre a nu ne trezvi, nelăsându-ne astfel să ne întoarcem din toată inima către Dumnezeu, pentru a-I cere cu inimă îndurerată iertarea păcatelor noastre care nu au număr. Această patimă ne face cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5; Tit 2, 16) şi nu ne lasă să cunoaştem că suntem plini de păcat şi nedreptate (Matei 23, 25-28; Luca 11, 39 ş.a.).

Altă fiică blestemată a iubirii de sine este preţuirea de sine. Şi aceasta ne şopteşte prin minte: “Tu, omule, ai o valoare mare pe care nu o au mulţi. Tu preţuieşti mult şi de aceea ar fi trebuit să fii apreciat după valoarea ta şi după meritele tale şi să nu fii trecut cu vederea, ca un om de rând. Pe această blestemată patimă o strică cu totul cel ce fuge de slava omenească şi cugetă la slava cea veşnică şi nemuritoare a veacului viitor şi care pururea zăboveşte în rugăciunea cea din inimă.

Alt vlăstar putred al iubirii de sine este înălțarea de sine. Și aceasta ne îndeamnă să ne înălțăm cu mintea și cu inima pentru cine știe ce isprăvi ale noastre, părute bune, și ne face să dorim laudă de a oameni și să urâm smerenia și ocara lui Hristos (Romani 15, 3; Filipeni 2, 8).

Din aceasta răsare încântarea de sine, care ne face a ne încânta în mintea şi în cugetul nostru, socotindu-ne că suntem ceva şi că alţii stau mai jos decât noi.

Aceasta ne duce, apoi, la înfumurarea de sine, care ne face să umblăm cu capul în nori, să stăm la distanţă de cei pe care-i socotim inferiori nouă. Ea ne face să dispreţuim pe cei smeriţi şi să ne încredem în virtuţile şi calităţile noastre, ca oarecând fariseul din Evanghelie (Luca 11, 44; 18, 11).

O altă răutate care izvorăşte din iubirea de sine este îngâmfarea de sine. Aceasta ne face a ne îngâmfa şi a ne socoti vrednici de laudă, de admiraţie şi de cinste de la oameni.

Altă viţă este semeţia de sine. Aceasta ne face încrezuţi, trufaşi, obraznici şi fără de sfială în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Acesteia îi urmează apoi încrederea în sine, căreia, dacă nu ne vom smeri şi nu o vom alunga de la noi, îi urmează căderea cea jalnică, după cea scrisă: Cine se încrede în sine, va cădea cădere jalnică (Proverbe 28, 26).

Apoi este bizuirea pe sine, care, ca şi cea mai sus-zisă, ne învaţă a ne bizui pe faptele, isprăvile şi priceperea noastră.

După ea urmează rezemarea de sine, a cărei temelie putredă este mân­dria şi care ne face a ne rezema pe temelia de umbră a isprăvilor noastre. Dacă nu vom îndrepta viaţa noastră prin cunoaşterea de sine şi smerenie, vom ajunge la cădere şi la depărtare de ajutorul lui Dumnezeu (Iov 40, 7; Isaia 2, 11).

Ultima este nesimţirea de sine, pe care dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul o numeşte “moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului” (Scara, Cuv. 18). Nesimţirea de sine omoară în noi tocmai partea privitoare a sufletului care este mintea. Aceasta ne face să fim înţelepţi, dar fără de minte, cugetând învăţături care ne osândesc pe noi înşine (Scara, Cuv. 13, 4). Nesimţirea ne face să mergem în cimitir printre morminte, ca prin oraş; să vorbim de iad fără de simţire faţă de chinurile din el, să ne împărtăşim cu Prea Curatele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, ca şi cu nişte pâine şi vin de obşte. în sfârşit, această cumplită patimă ne face a trăi pe pământ, ca şi cum am fi nemuritori şi nu vom da vreodată seama înaintea lui Dumnezeu de felul cum am trăit fiecare ceas şi minut din viaţă.

De această prea subţire patimă, care duce pe om la împietrire şi la uitarea de Dumnezeu, s-au temuţ toţi sfinţii lui Dumnezeu şi foarte s-au luptat împotriva ei. Şi dacă sfinţii cei luminaţi de Duhul Sfânt s-au temut de ea, apoi ce vom face noi, care în toată clipa suntem legați, robiți, și stăpâniți de ea? De această patimă ucigașă de suflet se temea și un fericit bătrân din Sfânta Mănăstire Sihăstria, care de curând a trecut la Domnul. Când îl întrebam: “Părinte Veniamin, cum te mai afli?”, el răspundea: “Părinte, eu sunt un suflet mort într-un hoit viu şi mai mult nimic, căci trăiesc în nesimţirea păcatelor mele!”. De această patimă încă se temea şi vestitul părinte duhovnicesc Vichentie Mălău (+ 1945), pe care l-am întrebat odată: “Prea Cuvioase Părinte, cum vă mai aflaţi?”. Sfinţia sa mi-a răspuns, suspinând: “Frăţiorul meu, ascultă mata! Ce să fac? Sunt rob al nesimţirii şi nu am ajuns cât de cât să-mi omor eu-ul din mine!”.

Dar pe lângă aceste puţine odrasle ale iubirii de sine de care am amintit până aici, această rădăcină a răutăţilor mai are şi altele multe, pe care, pentru scurtime, nu le mai amintim. Asemenea altora dintre dumnezeieştii Părinţi şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, arătând că iubirea de sine este maica şi rădăcina a toată răutatea, zice: “Iubirea trupească de sine – cum s-a spus adeseori -, este pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: gândul lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei; din iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. Din aceste trei patimi – lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă – izvorăsc toate celelalte gânduri rele, precum: gândul mândriei, al întristării, al pomenirii de rău, al deznădejdii, al pizmei, al bârfirii şi altele. Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând toate deasupra ei, asemenea unui bolovan foarte greu, căci mintea este prin fire mai uşoară şi mai sprintenă ca focul. începutul tuturor patimilor este iubirea tru­pească de sine, iar sfârşitul lor este mândria. Iubirea trupească de sine este neraţională faţă de trup. Cine a tăiat-o pe aceasta, a tăiat deodată toate patimile care se nasc din ea. Şi Sfântul Apostol Pavel, vasul alegerii, arată că lepădarea de sine constă în lepădarea de patimi (Romani 6, 1-2; Tit 2, 12).

Iată, dar, pentru care pricină Preaînţeleptul nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos, ne-a învăţat pe noi cei ce voim a-I urma Lui, ca mai întâi de toate să ne lepădăm de sine, adică de patimile amintite mai sus, ştiind că prima virtute, şi cuprinzătoare a tuturor celorlalte virtuţi, este lepădarea de sine, care este și cea mai puternică armă împotriva iubirii de sine, maica și rădăcina a tot păcatul.

Mai sunt şi alte virtuţi care se împotrivesc şi omoară iubirea de sine, ca de pildă: tăgăduirea de sine, însingurarea de sine, cunoştinţa de sine, desăvârşita neîncredere în sine, împotrivirea de sine, ura de sine etc. încă se împotrivesc foarte tare iubirii de sine dragostea şi înfrânarea.

Iar fiindcă vârfurile răutăţii care se nasc din iubirea de sine sunt slava deşartă şi mândria, să amintim pe cele ce le alungă pe acestea de la noi, şi anume: pe slava deşartă o alungă fapta bună fâcută în ascuns, iar pe mândrie o surpăm când vom pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile noastre.

Cu aceste puţine cuvinte voi încheia această smerită alcătuire despre iubirea de sine, cu mare rugăminte către toţi cei ce o vor auzi, să mă ajute şi pe mine păcătosul, cel legat cu totul de mrejele iubirii de sine, ca măcar cu gândul vreodată să încerc a urma pe cei ce s-au lepădat cu totul de sine şi, luând Crucea, au urmat lui Hristos.

Sursa: Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.