DESPRE ROADELE RUGĂCIUNII DUHOVNICEŞTI A INIMII

Unul din Sfinţii Părinţi ne învaţă, zicând: “Taci tu, să vorbească lucrurile tale”. Iar eu păcătosul şi leneşul mă obrăznicesc, şi din nesimţire fac cu totul dimpotrivă, şi încep a vorbi către sfinţiile voastre cele în care niciodată nu m-am iscusit prin cercare şi trăire. Nu este bine să tac şi să nu arăt învăţăturile cele cu adevărat bune şi de suflet mântuitoare ale Sfinţilor Părinţi, din pricina lenevirii şi nelucrării mele, căci acestea sunt folositoare celor râvnitori şi harnici care, după cuvântul Evangheliei, se silesc cu toată puterea să răpească împărăţia cerurilor, nu prin vorbe goale, ca mine, ci prin sudoarea ostenelilor de zi şi de noapte, sârguindu-se la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.

După învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor lucrători ai rugăciunii lui Iisus, primele roade ale acestei sfinte rugăciuni sunt două, şi anume: luarea- aminte şi smerenia. Aceste două roade, deşi par mici, se arată însă mai înainte de celelalte la nevoitorul sfintei rugăciuni. Acestea se obţin prin practicarea stăruitoare a oricărui fel de rugăciune, dar în deosebi prin practicarea rugăciunii lui Iisus, a cărei lucrare se află mai presus decât cântarea de psalmi şi decât celelalte rugăciuni vorbite.

Al treilea rod al acestei rugăciuni, care se naşte la rândul său din luarea-aminte şi smerenie, este umilinţa. Iar aceste trei roade ale rugăciunii amintite până acum, adică: luarea-aminte, smerenia şi umilinţa, precum şi adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu.

Al patrulea rod al rugăciunii lui lisus este adunarea gândurilor. Al cin­cilea rod este evlavia; al şaselea – frica de Dumnezeu; al şaptelea – pomenirea morţi; al optulea – liniştirea gândurilor; al nouălea – căldura inimii; al zecelea – concentrarea atenţiei în inimă; al unsprezecelea – privirea din ce în ce mai atentă asupra greşelilor şi păcătoşeniei noastre, din care pricină sporeşte în noi umilinţa şi se preface în plâns. Al doisprezecelea rod este simţirea prezenţei lui Dumnezeu, a morţii, a Judecăţii de apoi şi cugetarea la muncile iadului.

Al treisprezecelea rod al rugăciunii lui lisus este dezlipirea minţii noas­tre de la lucrurile frumoase ale lumii acesteia şi rămânerea ei în inimă. Prin această obişnuinţă a minţii de a rămâne în inimă ea fuge şi urăşte dulceţile simţite ale organelor şi simţurilor. Acest lucru îl adevereşte Sfântul Diadoh al Foticeei, zicând: “Cel ce intră de-a pururea în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vieţii. Căci, cu duhul umblând, nu mai poate şti poftele trupu­lui”. De asemenea, se lipseşte de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele şi urâte care se lucrează prin imaginaţie. Deci mintea, coborându-şi cu linişte lucrarea sa lipsită de relele arătate mai sus şi tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru aşezat al inimii, se dezbracă ast­fel de tot idolul şi chipul grosolan al imaginaţiei din pricina strâmtorării locu­lui inimii, după cum şarpele se dezbracă de pielea sa când trece printr-un loc strâmt.

Omul care îşi va obişnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-şi încuie uşa chiliei sale şi să se liniştească, să-şi încuie uşa gurii şi să tacă şi să-şi încuie uşa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru aşezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutăţile şi vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în faţa lui Dumnezeu, Cel ce cearcă inimile şi rărunchii. Pentru aceasta ne sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul: “încuie uşa chiliei pentru trup, uşa gurii pentru vorbirea cu oamenii şi uşa dinăuntru pentru duhuri”.

Al paisprezecelea rod ce se naşte din lucrarea rugăciunii lui Iisus constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă şi văzând acolo, cu ochiul său gândi­tor, chipul urât şi grozav cu care este închipuită şi înfăţişarea urâtă ce care s-a îmbrăcat prin necuviincioasele privelişti, prin urâtele auziri şi prin purtarea după voia simţurilor şi a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după cum arată Sfântul Grigorie al Tesalonicului –   ea începe să-şi câştige smerenie, plâns şi lacrimi. Şi cum să nu se smerească ticăloasa, văzând locul inimii sale întinat şi înnegrit de un întuneric gros ce i s-a pricinuit de păcatele făcute cu gândul cu cuvântul şi cu lucrul?

Cuviosul Marcu zice, de asemenea: “Cel cuprins de gânduri, oare cum va vedea păcatul? Cel cuprins de dânsele se acoperă ca şi cu o negură a sufle­tului. Iar acest întuneric îşi are începutul din înţelegeri şi fapte rele. Cum să nu plângă şi să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufaşe, de atâtea pofte necuvântătoare, de atâtea gânduri huli­toare şi drăceşti? Cum să nu plângă ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte şi pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri viclene, de atâtea porniri iară rânduială asupra aproapelui? într-un cuvânt, cum să nu se umilească şi să nu verse lacrimi însângerate, sau cum să nu strige către Iisus cu jale ca să o miluiască şi să o vindece, văzându-şi inima legată de atâtea nenumărate patimi, orbită de nesimţire, pietroasă şi rănită de atâtea răni? Căci inima vede că omul său dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu şi a harului Său, ci peşteră de tâlhari şi prăvălie a păcatului şi a dracilor. Pentru aceea, prin smerenie, plâns şi lacrimi, milostiv îşi face pe Dumnezeu, Care o uşurează de patimi şi o izbăveşte de năpădirile gândurilor şi ale dracilor”.

Al cincisprezecelea rod ce se naşte şi creşte din rugăciunea lui Iisus constă în faptul că, prin întoarcerea minţii în inimă, zăbovirea ei în inimă prin privire gânditoare, străjuire, păzire şi rugăciune, partea lăuntrică a omului se face ca o oglindă curată – după Sfântul Calist – în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile şi pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-şi vadă curat toate greşelile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare durere pe Iisus spre ajutorul său, îşi cere iertare, se pocăieşte se întristează, cade la Domnul şi adaugă plâns peste plâns, smerenie peste smerenie şi face cât poate ca să se îndrepte şi să nu mai păcătuiască. De aceea a spus Sfântul Ioan Scărarul: “Rugăciunea ta îţi va arăta aşezarea pe care o ai. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag aşezarea lăuntrică”.

Al şaisprezecelea rod care se naşte ca urmare a întoarcerii minţii către inimă este curăţirea firii de către Dumnezeu prin lucrarea cea mai presus de fire a harului Sfântului Duh. După cum dumnezeieştii Părinţi au aflat unele chipuri şi meşteşuguri spre a curăţi firea omenească de patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul, privegherea, culcarea pe jos, ple­carea genunchilor, închinăciunile, înfrânarea şi celelalte nevoinţe şi rele pătimiri ale trupului, în acelaşi chip ei au aflat şi această cale a întoarcerii minţii către inimă pentru a se curăţi deplin şi cât mai repede, atât mintea cât şi inima.

Acestea două sunt părţile domnitoare ale fiinţei omeneşti, cele mai fine şi mai uşor de abătut de la rău, şi, totodată, sunt cele care mişcă spre păcat şi pe toate celelalte părţi şi mădulare mai grosolane şi mai greu de abătut ale trupu­lui; căci mai întâi se mişcă spre păcat părţile mai fine şi apoi cele mai mari şi mai grosolane. De aceea, curăţindu-se cele dintâi, se curăţă întreaga fire ome­nească de patimi, facându-se astfel mai lesnicioasă să primească harul şi lucrarea lui Dumnezeu mai presus de fire. Calea aceasta curăţă firea, mai repede decât oricare, deoarece are ca lucrare şi îndeletnicire porunca cea mai mare, sobornicească şi mai cuprinzătoare decât toate celelalte, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa, din toată virtutea sa şi din tot cugetul său. Mai ales pentru împlinirea acestei porunci, dar şi pentru celelalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu. Sfântul Filotei Sinaitul, în precuvântarea ce o face la cele 40 de capete ale sale din Filocalie, zice: “Cu păzirea inimii se păzesc împreună şi dumnezeieştile porunci ale lui Hristos”.

Al şaptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii constă în aceea că atunci când mintea se va obişnui să intre în inimă, să vorbească împreună cu cuvântul cel aşezat înăuntru spre a afla voia lui şi să se privească pe sine şi toate puterile sale, ea nu rămâne fără bucurie şi veselie. După cum atunci când lipseşte cineva de acasă şi apoi se întoarce şi intră în casă, se bucură şi se vese­leşte că s-a învrednicit să-şi vadă soţia şi fiii, tot astfel se întâmplă şi cu mintea, când intră în inima sa, după. cum arată Cuviosul Nichifor din singurătate. Prin această rugăciune de gând a inimii omului poate să-şi păzească mintea şi inima, dar nu desăvârşit curate şi nepătimaşe. Acest lucru nu numai în lume este anevoios, ba chiar şi în pustie şi la linişte, pentru lenevirea noastră şi răutatea neamului omenesc, cum a zis Sfântul Ioan Scăraral, însă le poate păzi mai puţin pătimaşe şi, pe cât este cu putinţă, curate. Dumnezeu a dat omului poruncă să-şi păzească inima de patimi şi de gândurile rele, zicând: Ia aminte de sine, să nu se facă gând ascuns în inima ta şi nelegiuire (Deuteronom 15, 9). La această poruncă a scris un cuvânt de tâlcuire condeiul împărătesc al Sfântului Vasile cel Mare, iar Solomon a zis: Cu toată străjuirea păzeşte-ţi inima, că dintr-aceasta sunt ieşirile vieţii (Proverbe 4, 23).

Al optsprezecelea şi cel mai mare rod al rugăciunii inimii este câştigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtuţilor, ea cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se cuprinde şi dragostea către aproapele, după mărturia dumnezeiescului Ioan Evanghelistul, care zice: Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său (I Ioan 4, 21). În aceste două porunci, adică în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, se cuprinde toată Legea şi proorocii (Matei 22, 40). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, arătând că dragostea este plinirea Legii, a zis: Cel ce iubeşte pe aproapele, a împlinit Legea (Romani 13, 8).

Acestea şi multe altele sunt roadele rugăciunii celei ce se face gânditor prin întoarcerea minţii în inimă. Deci, fericit şi de trei ori fericit este acel suflet care este lucrător tainic al acestei sfinte rugăciuni. Unul ca acesta cu adevărat se roagă în ascuns în cămara inimii sale şi vorbeşte neîncetat cu Mirele, Cuvântul. Acesta va lua plată de la Tatăl nostru cel ceresc, Care vede rugăciunea lui făcută în ascuns şi îi va răsplăti la arătare, în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, când se vor arăta cele ascunse ale oamenilor.

Cred că şi în zilele noastre, prin sfintele mănăstiri şi chiar printre creştinii din lume, sunt mulţi trăitori care, prin darul lui Dumnezeu, se îndelet­nicesc cu această sfântă şi tainică rugăciune de gând a inimii, dar care, având frică de Dumnezeu, îşi acoperă cu smerenie şi tăcere sfânta lor lucrare. Unii ca aceştia se curăţesc neîncetat pe sine cu lacrimile care izvorăsc din inimile lor, din frica şi mai ales din dragostea lui Dumnezeu. Nu puţini sunt cei ce se silesc să-şi curăţe inima de patimi şi de gânduri rele, aducându-şi aminte de Scriptura ce spune că nimic necurat nu va intra în împărăţia cerurilor (I Corinteni 6, 9). Pe aceştia îi rog şi eu molaticul şi leneşul, care petrec în nesimţire faţă de lucrurile duhovniceşti, ca să se roage şi pentru mine păcătosul Bunului Dumnezeu atunci când, prin sfintele suspine şi prin ploaia lacrimilor fierbinţi, se întâlnesc şi se unesc cu Domnul în cămara inimii lor.

Mila şi îndurarea Preamilostivului Dumnezeu şi darul Preasfintei şi Preacuratei Sale Maici să ajute tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea, şi care pururea îşi aduc aminte de preasfântul Său nume şi îl cheamă în ajutor. AMIN!

Sursa: Arhimandrit CLEOPA ILIE, URCUŞ SPRE ÎNVIERE.