Femeia în viața creștină

După învăţătura creştină, Bunul Dumnezeu a rânduit, în iubirea şi înţelepciunea sa, ca omenirea să fie reprezentată în întregime prin cei doi factori principali ai săi, bărbatul şi femeia, care se întregesc şi se ajută reciproc, fară a se confrunta. Ca atare, fiecare are şi realizează o vocaţie proprie.

Sf. Scriptură ne spune: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul cu came, iar coasta luată din Adam, a facut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam; şi a zis Adam: „Iată acesta-i os din oasele mele şi came din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facere 2, 21-23). Aşadar, ea a fost creată chiar de mâinile lui Dumnezeu, cu destinaţia de a fi „ajutor” asemenea omului, iar numele celei dintâi femei a fost Eva, care înseamnă „viaţă”, deoarece din ea s-a născut neamul omenesc. „Împreună cu Adam, formează perechea strămoşească, chemată să constituie un ansamblu fară de care actul creaţiei este de neconceput (Facere 2, 24; Matei 19, 5).

Implicată în actul căderii în păcat prin seducţia diavolului (Facere 3, 4-12), pătimind consecinţele acestei căderi (I Timotei 2, 13-15), femeia primeşte şi ea una din marile făgăduinţe mesiance din istoria mântuirii, deoarece sămânţa- posteritatea ei va distruge diavolul: «voi pune duşmănie între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul» (Facere 3, 15). Egalitatea femeii cu bărbatul în actul procreaţiei, aportul ei specific în transmiterea vieţii şi, mai ales, binecuvântarea posterităţii ei sunt idei subliniate cu vigoare în Cartea Facerii.” (Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 171). După căderea în păcat, însă, echilibrul sufletesc a fost zdruncinat, cu urmări grave asupra femeii şi a familiei. De unde până atunci Adam şi Eva trăiau într-o armonie şi într-o dragoste deplină, după cădere, treptat, aceste relaţii au slăbit, armonia a fost stricată iar unitatea familiei deteriorată.

Acest fapt va avea consecințe grele mai târziu. Deși la origini căsătoria a fost monogamică, cu timpul, fiind considerată păcătoasă, femeia a fost pusă într-o situaţie de inferioritate, de dependenţă faţă de soţ, care va avea un comportament abuziv, permiţându-şi relaţii extraconjugale. Adevărata căsătorie va fi înlocuită cu libertinajul, în care bărbatul va avea rolul hotărâtor, femeia rămânând pe un plan secundar, limitat la rolul ei biologic şi casnic. „Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să vedem cum a fost tratată femeia înainte de venirea Mântuitorului în lumea în care şi-a dezvoltat el activitatea, în lumea în care urma să fie propovăduită Evanghelia sa. În Roma antică, femeia era considerată ca o fiică a bărbatului, care se numea părintele familiei («pater familias»), care domina cu atotputernicia sa întreaga familie (soţie, copil, sclavi), fiind considerat stăpân atât al persoanelor, cât şi al lucrurilor (zestrea soţiei). Soţul avea dreptul de repudiere asupra soţiei, precum şi dreptul de viaţă şi de moarte asupra întregii familii. Pe timpul lui Cato cel Bătrăn, adulterul unei femei era considerat ca o crimă, soțul o putea omorî. Bărbatul, însă, chiar dacă săvârșea aceeași faptă, nu i se lua în considerare.

Femeia nu se putea căsători după dorinţă. Sentimentele ei nu se luau în considerare de nimeni, nu valorau nimic, era măritată aşa cum hotăra tatăl ei, în funcţie de interesele lui economice sau politice. În lumea greacă, femeia îşi trăia viaţa în izolare faţă de soţul ei, petrecând timpul în camere separate, alături de sclave. Ea nu putea fi considerată tovarăşă de viaţă a soţului, ci mai degrabă o servitoare a lui. În Atena, de pildă, locul femeilor era alături de al străinelor, sclavilor, copiilor. Femeia ateniană era la dispoziţia soţului ei, care pentru ea era un «kirion», adică un domn, un stăpân, putând s-o vândă, să o omoare, fară a da socoteală cuiva de aceasta.

Tatăl putea să-şi mărite fiica şi prin testament, iar moştenitorii testamentului puteau face acelaşi lucru.

Dacă aceasta era situaţia femeii în lumea greco-romană în care apare religia lui Iisus Hristos, ea nu era mai fericită nici în lumea religioasă a poporului ales (evreu) de pe timpul Mântuitorului. După cum ştim din Vechiul Testament, femeia a fost creată de Dumnezeu din coasta lui Adam, adică din fiinţa primului om, având menirea să-i fie acestuia tovarăşă de viaţă şi împreună cu el să stăpânească pământul, fiindcă era suflet din sufletul lui şi trup din trupul lui. Ea avea menirea înaltă de a perpetua neamul omenesc, de unde şi numele Eva, care înseamnă «viaţă».

A intervenit păcatul, instinctele şi poftele oarbe au răbufnit tiranic în fiinţa urmaşilor acelora care au fost lăsaţi de Dumnezeu să continue opera Lui de creaţie a lumii, acelora care aveau altă menire: să se bucure în mod egal şi netulburat de nimeni, într-o iubire deplină, de bunătatea lui Dumnezeu, de întreaga creatură pe care Dumnezeu le-a dat-o în stăpânire. Pentru a pune ordine în viaţa de familie, Dumnezeu a dat lui Moise tablele legii, în care desfrâul era pedepsit cu severitate. Femeia prinsă în desfrâu era omorâtă cu pietre. În general, Vechiul Testament acordă o importanță deosebită rolului pe care îl are femeia în familie. Înţeleptul Solomon arată că femeia bună, cinstită este o cunună pe capul soţului ei, pe când frumuseţea într-un corp necinstit este ca un inel de aur în râtul unui porc. Cu toate acestea, în cadrul cultului religios la templu sau în sinagogă, locul femeii nu putea fi nicidecum alături de al bărbatului, ea rămânea undeva în spatele lăcaşului de închinare. Iisus Hristos aduce învăţătură nouă, în sensul că El a venit să restabilească pe om în starea lui dinainte de cădere în păcat, să repună femeia în relaţii egale cu bărbatul, pentru că aşa au fost creaţi de Dumnezeu. („Mitropolia Banatului”, 1975, nr. 4-6).

Hristos a restabilit statutul femeii prin înălţarea ei la cel mai înalt grad, cel de născătoare a Mântuitorului lumii, de colaboratoare devotată în opera de salvare a neamului omenesc şi de misionară în lume a lui Hristos cel înviat. Fiindcă printr-o femeie a venit păcatul în lume și prin aceasta izvorul vieții, care a pornit de la ea, a fost întinat de păcat şi a slăbit, nu trebuie să uităm că Dumnezeu a ales tot o femeie prin care a apărut în viaţa lumii pământeşti îndreptătorul, Răscumpărătorul vieţii: Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră, ocrotitoarea tuturor femeilor.

Domnul Iisus nu a venit să niveleze deosebirile fireşti dintre oameni, ci a venit să dea un sens vieţii şi prin aceasta să apropie pe oameni prin iubire. Din acest punct de vedere, femeia are de împlinit o mare misiune şi o mare chemare în familie, în societate şi în lume, după cum ne confirmă Sf. Ap. Pavel: „să umblaţi cu vrednicie, cu chemarea cu care aţi fost chemaţi” (Efeseni 4, 1). Tot el ne spune că darurile sunt felurite, după cum şi slujirile sunt felurite. De aceea i s-a hotărât chemarea de a aduce întregire bărbatului, de a colabora cu el pe tărâm familial şi social. Femeia pe care o cere Iisus, mai ales în prezent, trebuie să aibă dorinţa să renască sufleteşte lumea prin creşterea şi educarea copiilor în cele mai bune şi frumoase deprinderi, printr-o viaţă curată şi cinstită, din care să dispară luxul şi desfrâul, care sunt atât de răspândite de sus până jos.

Noi, creştinii, ştim că viaţa nu este un fenomen întâmplător, ci este supremul dar primit de la Dumnezeu, care ni s-a dat cu un scop, cu un rost bine definit de Creator şi care se cere a fi sfinţită şi înălţată. Femeia creştină trebuie să se inspire în toate împrejurările din învăţătura Aceluia care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” şi să devină, după expresia Sf. Ap. Pavel, „lumina nevestejită a omului şi a vieţii”. În viaţa şi activitatea ei, totdeauna trebuie să se vadă suportul moral, în munca ei, o plăcere consecventă, în purtarea de grijă pentru copii, un ideal plin de răspundere, iar casa ei trebuie să devină un loc de înseninare şi de sfat bun, pentru că este înzestrată cu sentimente alese, capabilă de multă abnegaţie şi de mari jertfe. Are o viaţă de muncă, iar obligaţiile faţă de familie şi de societate constituie o problemă de conştiinţă pentru ea.

Femeia poate și trebuie să-și îndeplinească rolul ei pământean, trebuie să aibă un mod de viață pilduitor, un suflet statornic în dragostea de familie, de lege străbună, de popor şi de Dumnezeu, din ale cărui raze de lumină să se împărtăşească ceilalţi. Dumnezeu, Ziditorul nostru, a pus în ea pecetea înţelepciunii şi a dragostei sale, pentru ca, după cuvântul Sf. Ap. Pavel, să răsfrângă „ca o oglindă slava Lui” (II Corinteni 3, 18). Femeia poate avea o funcţie înaltă în societate, dar ea trebuie să se distingă prin bunătatea, înţelegerea, omenia şi destoinicia ei, căci ştie să ceară totdeauna darul şi ajutorul Domnului.

Trebuie să recunoaştem că în orice împrejurare grea, dureroasă, prin care trece femeia, credinţa în Dumnezeu îi dă tăria să depăşească încercările vieţii mai uşor decât bărbatul, oricât de mari ar fi. Crezând mereu, în orice necaz sau nenorocire s-ar afla, găseşte ajutor şi mângâiere, că „bun este Dumnezeu”, care îi alină durerea şi o izbăveşte.

Femeia creștină este temelia Bisericii noastre și aceasta se datorește în primul rând femeii creștine, care știe să întrețină în sânul familiei duhul credinței, al rugăciunii și al dragostei. Familia presupune comuniune, iar aceasta nu e posibilă fară iubire, al cărei izvor nesecat este femeia, mama. „O familie fară iubire, spune un înţelept, este ca un foc stins, care este năpădit de răceală şi suferinţă.” De aceea graiul femeii este şi trebuie să fie plin de farmec, plin de iubire şi dulceaţă, un grai din care să izvorască mângâiere şi putere pentru inimile triste, aflate în necaz. Bărbatul se mândreşte adesea cu mintea şi puterea sa. Dar în cazul femeii, inima constituie podoaba şi puterea sa. Inima e caldă şi simţitoare, inima dibuie şi nimereşte calea cea dreaptă instinctiv. Nu degeaba socoteau cei vechi că înţelepciunea şi judecata stau în inimă.

Pentru inima ei a făcut Domnul Iisus pe femeie purtătoarea şi păstrătoarea tradiţiilor religioase în familie. Soţia credincioasă covârşeşte şi înfrânge necredinţa bărbatului, iar inima duioasă de mamă însoţeşte ca umbra paşii copiilor. Femeile au un suflet puternic şi un glas pătrunzător, care a străbătut şi trebuie să străbată inimile dure şi în zilele noastre. Cu puterea inimii au îmblânzit şi bărbaţii porniţi pe încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, au crescut copiii în frică de Dumnezeu şi în cinstirea cuvenită aproapelui lor. S-a dovedit că cele mai mari cuceriri care rămân şi mărturisesc despre om nu sunt opera puterii fizice şi a robiei, ci a sufletului, care dă forţă şi celor slabi de a săvârşi fapte mari. Dacă am vorbi de adevăraţii eroi ai creştinismului, am putea spune că sunt femeile, deoarece ele au inima simţitoare şi gata de jertfa pentru Hristos.

Purtând în ea virtuţile pe care le-a rânduit Dumnezeu la creaţie, femeia este, în primul rând, soţie. Ea a fost făcută ca să fie de ajutor soţului (Facerea 2, 16). Adevărata femeie creştină ştie să întemeieze o căsnicie durabilă, asemenea cetăţii despre care vorbea Mântuitorul, că nu este clădită pe nisip, ci pe piatră, încât orice încercări şi necazuri ar surveni în viaţă, ele vor putea fi uşor înlăturate. Ea nu se descurajează uşor, ştie să rabde, merge mereu înainte, alături de soțul ei, și la bucurii și la necazuri, încurajându-l, îmbărbătându-l până la marginea mormântului.

Mântuitorul nu a condamnat niciodată fiinţa păcătoşilor, ci a condamnat păcatul în fiinţa lor. Când căpeteniile religioase ale timpului aduc la Iisus o femeie prinsă în desfrânare, care, după legea lor trebuia omorâtă cu pietre, El devine salvatorul ei, deoarece vede dincolo de răutatea lor, păcatul din ei înşişi: „Cine nu a greşit niciodată în viaţa lui să ia piatra şi să arunce în ea” (Ioan 8, 7), iar aceia, împovăraţi de păcate, nu pot decât să plece ruşinaţi. La final, Hristos spune femeii: „Nici eu nu te osândesc, dar de acum să nu mai păcătuieşti.” Din femeia păcătoasă de la fântâna lui Iacob, Iisus face un „izvor de apă vie”, un mesager al dragostei lui Dumnezeu, un descoperitor al lui Mesia, mântuitorul ei. El face ca în fiinţa Măriei Magdalena să răbufnească o trezire la o viaţă nouă, aşezată pe ruinele unui regret profund, un regret ce o face să cadă la picioarele Lui şi să-şi plângă păcatul cu durere. Această femeie simte o nobilă chemare, nu printr-un proces raţional, ci ca pe un imbold tainic, izvorât din adâncul sufletului, chemare ce o încredințează că orice faptă a vieții noastre are un ecou în veșnicie, cu alte cuvinte, că începutul mântuirii cere un început de sfințenie în timpul vieții prezente, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.

O soţie înţeleaptă, bună şi devotată îşi poate sfinţi căminul prin agheazma celei mai curate iubiri. O mamă, prin educaţia aleasă ce o dă copiilor, aprinde în inimile lor focul idealului, fixează în mintea lor scopuri înalte, dorinţa unui trai cumpătat, decent, în limitele bunului-simţ, ale legilor morale statornicite de Creator. Femeia, ca înger păzitor al cuibului familial, face din casa ei un leagăn de fericire, un sălaş al armoniei şi bucuriei.

Bărbatul şi femeia sunt împreună creatori, prin căsătorie ei hotărăsc soarta omenirii. Dacă bărbatul contribuie mai mult la partea materială, economică, politică, femeia are o contribuţie mai mare la partea sufletească şi morală. Şi cum acest aspect este cel mai puternic revelator al fiinţei umane, dă scop specific şi valoare existenţei, este de la sine înţeles că omenirea de mâine va fi ceea ce va realiza femeia ca soţie şi mamă. Ce câmp infinit de muncă! Ce ţel înalt pentru femeie, în special pentru femeia creştină, ce rol imens în societatea de azi, atât de bolnavă trupeşte şi sufleteşte!

Toate femeile zilelor noastre, indiferent cu ce se ocupă, pot contribui fundamental la zidirea unei lumi noi, cu gânduri mai curate, cu o puternică doriţă de dreptate şi adevăr; toate pot aduce o înviere a sufletului societăţii de azi. Dar pentru aceasta, trebuie să adâncim Evanghelia lui Hristos, să cunoaştem şi să înţelegem faptele petrecute în sensul lor adevărat şi veşnic şi, mai ales, să credem cu putere, ca şi mironosiţele care s-au învrednicit primele să vestească apostolilor, şi apoi lumii întregi, marea minune a învierii Domnului, prin care a surpat vechea lume, a neștiinței, a necredinței și a izvodit o lume a credinței și a luminii, a mântuirii și a vieții.

Viaţa ca dar al lui Dumnezeu este împreunată cu ideea de răspundere, care nu poate fi neglijată. Sub aspect personal, individual, viaţa poate fi slujită prin conservarea ei şi prin crearea ambianţei în care ea poate fi pusă în mod autentic, dezinteresat, în slujba oamenilor. La sfârşitul sfârşitului, Hristos va spune: „veniţi la mine binecuvântaţii Părintelui Meu”. Aceasta înseamnă că există o responsabilitate, există o libertate de a face sau nu anumite fapte. După judecata noastră, această condiţie îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu să ne ceară socoteală, adică să ne facă responsabili pentru faptele noastre.

În această privinţă, conştiinţa morală sau inima, cum i se mai spune în limbaj biblic, a femeii este mai luminată de credinţa în Hristos şi de harul şi învăţătura Lui. În viaţa mea de preot-duhovnic, am aflat că mai uşor a recunosut femeia egoismul şi a cultivat altruismul, că în locul mândriei a pus smerenia, a recunoscut îndoiala, dar a înlocuit-o cu credinţa, iar în locul deznădejdii a pus speranţa şi în locul urii, dragostea. Pentru mine, aceasta a însemnat mărturia conştiinţei, pentru că adevărul creştin se verifică prin conştiinţă.

Egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul este confirmată prin faptul că Mântuitorul cheamă femeia la mântuire alături de bărbat, în mod egal: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi sunteţi una în Domnul Iisus Hristos” (Galateni 3, 28), spune Sf. Ap Pavel, care completează ideea, precizând că bărbatul se sfinţeşte prin femeia creştină şi femeia se sfinţeşte prin bărbatul creştin. Tot el consideră legătura dintre bărbat şi femeie, căsătoria, o taină sfântă.

Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia, precum Hristos îşi iubeşte Biserica: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, precum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apoi prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fară de prihană. Astfel dar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 21-33).

Femeia nu-şi desfăşoară activitatea numai în familie, ca mamă şi soţie. Femeia formată sufleteşte în lumina învăţăturilor creştine se dăruieşte cu aceeaşi dragoste şi societăţii.

Moralitatea femeii creştine a fost şi trebuie să fie pe măsura chemării ei. „Podoaba voastră să nu fie cea dinafară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Că așa se împodobeau, odinioară, și sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu. Voi bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate” (I Petru 3, 3-8; Coloseni 3, 18-19). De aici vedem importanţa deosebită pe care Noul Testament o acordă frumuseţii spirituale, duhovniceşti a femeilor credincioase, fară a exclude însă frumuseţea ei naturală, întrucât Dumnezeu a creat pe om suflet şi trup.

Tot ce face femeia să facă cu gând bun şi curat, pe toate laturile vieţii, aceasta constituind misiunea înaltă şi sfântă pe care o are de îndepinit în lume.

Întruparea Mântuitorului Iisus din Sfânta Fecioară Maria, râvna femeilor care îl urmau pe Domnul, alături de apostoli, cinstea care li s-a acordat de a fi, prin femeile purtătoare de mir, primele martore ale învierii sunt doar câteva dintre numeroasele exemple prin care propovăduirea Evangheliei a adus cu sine şi o restaurare a demnităţii femeii.

Neobosite ostenitoare în viaţa de familie, crescând copiii în credinţă, sau rugătoare şi lucrătoare în mănăstiri, curajoase mărturisitoare ale credinţei în orice vreme, sfintele femei creştine ale căror nume sunt înscrise în calendarul bisericesc sunt tot atâtea modele şi repere luminoase pentru toţi creştinii, bărbaţi şi femei. Ca soţie, femeia este pentru familia sa o pildă de dăruire şi responsabilitate, hărnicie şi dragoste revărsată în sânul familiei, fiind de multe ori menite să readucă pace şi speranţă, bucurie şi demnitate.

Sursa: Pr. Ion Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om.