Iisus Hristos, Capul Bisericii, izvorul Preoţiei în Biserică

Sfântul Apostol Pavel îl descrie pe Hristos drept cap al Bisericii, întrucât, prin El, Biserica se structurează ca un întreg armonios în care fiecare mădular împlineşte lucrarea corespunzătoare lui. Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât „în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără celălalt”. Despre Hristos se spune că e cap al Bisericii, iar despre Biserică se spune că e trup al lui Hristos. Poziţia de cap a lui Hristos înseamnă calitatea lui de temelie, izvor şi viaţă infinită, factor care uneşte pe credincioşi în sine ca pe un trup, şi calitatea de model şi izvor de putere, model care a biruit în trupul său orice rău şi putere oferită celor ce vor să devină chipul Său.

Hristos a devenit capul Bisericii prin faptul că „Ipostasul divin şi-a asumat chipul uman, pârga firii noastre, luând ca om o poziţie centrală între oameni. Dar această poziție devine eficientă numai întrucât ne poate comunica, prin Duhul, în formă omenească, puterea dumnezeiască şi ne poate face să ne imprimăm de El ca de modelul adevărat al omului, de omul îndumnezeit. Însă S-a făcut cap al Bisericii şi prin faptul că a ridicat această pârgă la starea de jertfă superioară oricărei preocupări egoiste de Sine, şi la starea de înviere, purtând prin aceasta cele două stări imprimate în mod îmbinat în trupul Său, ca să ne comunice şi nouă puterea de a ni le însuşi, sau de a ne ridica umanitatea noastră la ele”. Prin aceasta, de fapt, Hristos ne redă demnitatea sacerdotală, aceea de preoţi ai creaţiei, jertfitori şi jertfe deodată, dar şi împăraţi demni de a ne ridica la infinitatea lui Dumnezeu prin comuniune.

Logosul divin, Creatorul, Susţinătorul şi Conducătorul lumii împlineşte opera de înălţare a omului spre această ţintă prin umanitatea asumată, răstignită şi înviată, ca printr-un ferment şi model de eficienţă universală, făcând din toţi oamenii colaboratorii Săi într-un fel sau altul la această operă, la această „Liturghie cosmică”, în care slujeşte fiecare conform chemării proprii şi fiecare se împărtăşeşte de Hristos, potrivit cu trăirea comuniunii. Realizarea operei de înălţare a umanităţii în Biserică spre infinitatea lui Dumnezeu se hrăneşte din puterea dumnezeiască cu care este plină Biserica datorită lui Hristos, întemeietorul şi capul ei, dar şi datorită Duhului Sfânt care o vivifică şi o face să crească realizându-se ca Trup tainic al lui Hristos, plină de Hristos, de jertfă şi de iubire şi să devină toată jertfă iubitoare şi preoţie.

Sfinţii Părinţi au dezvoltat învăţătura că Hristos este capul Bisericii, văzând-o întemeiată pe faptul că prin întrupare El şi-a asumat pârga firii noastre; apoi, pe faptul că a acceptat starea de jertfă şi a biruit moartea, putându-ne comunica şi nouă din starea Sa de jertfă, puterea de a birui egoismul din noi și de a ne împărtăși virtual de Învierea Lui.

Dar Iisus Hristos este şi Arhiereul suprem şi unicul izvor al Preoţiei în Biserică. În această calitate „El a fost uns din veşnicie de Tatăl, spre Arhieria supraomenească”. Hristos este preot „după rânduiala lui Melchisedec”, căci Dumnezeu îl numise cu această calitate prin gura lui David, adresându-i-se cu aceste cuvinte: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Psalmul 109, 4). „Melchisedec” înseamnă împărat al dreptăţii şi al păcii (Salem). Dar „cine este împăratul dreptăţii şi cine este împăratul păcii – zice Sf. Ioan Gură de Aur – dacă nu Domnul nostru Iisus Hristos? Căci El a făcut cu noi dreptate, El a împăcat pe cele din cer cu cele de pe pământ”. Sfântul Apostol Pavel acordă mult spaţiu în epistola către Evrei dovedirii superiorităţii Noului Testament, a preoţiei şi jertfei lui Hristos şi a preoţiei sacramentale rânduite de El, faţă de preoţia lui Aaron din Vechiul Testament care nu putea lucra desăvârşirea. El întemeiază necesitatea schimbării acesteia pe „neputinţa şi nefolosul ei” (Evrei 7, 18). „Acolo – zice el – s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să dăinuiască. Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică)” (Evrei 7, 23-24).

Paul Evdokimov spune că „ceea ce s-a concentrat în Unul singur, în Hristos, unicul Preot, s-a dezvoltat în Trupul Său”. De aceea şi în baza acestei calităţi a lui Hristos de unic Preot, El a insuflat puterea sacerdotală celor doisprezece apostoli, aşa încât originea acestei puteri este strict divină: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit…” (Ioan 15, 16). Prin apostoli, Hristos dă o bază văzută mai largă Bisericii Sale pentru timpul când El va trece în planul nevăzut. Această bază este unitară prin comuniunea apostolilor în Hristos, Care rămâne cu ei (Matei 28, 20). „Pentru ca unitatea văzută a Bisericii să nu-și găsească centrul ultim în planul văzut, ci în Hristos, Hristos lasă nu un singur apostol şi pe urmaşii lui ca centru al ei, ci o comunitate de apostoli şi de episcopi, pentru ca să aibă conştiinţa că unitatea lor ultimă şi a Bisericii este în Hritos, că singur El este Arhiereu şi că El se află în Treime”. Potrivit Sfinţilor Părinţi, „în Biserică nu există alt ministeriu decât ministeriul lui Hristos”. În această afirmaţie trebuie să vedem acelaşi adevăr care reiese din cele spuse mai sus, şi anume că nu există alt izvor al Preoţiei în afara lui Hristos şi că nimeni nu este preot în Biserică, decât dacă este legat de Hristos.

Autoritatea conferită celor doisprezece şi urmaşilor acestora se exercită în interiorul comunităţii. În Biserica Ortodoxă situarea vreunui cleric deasupra sau în afara comunităţii este condamnată pentru că există această identificare dintre Biserică şi Hristos – Trupul şi Capul – care „invalidează orice autoritate umană asupra Poporului lui Dumnezeu, fiindcă o atare autoritate ar pune un om deasupra lui Hristos”. Începând chiar cu Biserica primară, episcopatul este însăşi expresia Bisericii şi nu reprezintă o putere asupra Bisericii. Nici una din elementele componente ale Bisericii, ca Trup al lui Hristos al cărui Cap este El însuşi, ca instituţie sacramentală structurată organic în Hristos nu se împacă cu infailibilitatea unei persoane, ci cu aceea a Bisericii soborniceşti.

Membrii preoţiei sacramentale primesc o consacrare specială prin Taina Hirotoniei. Această consacrare este însă precedată de consacrarea preoţiei împărăteşti. Sf. Ioan Gură de Aur relevă aceeaşi succesiune în viaţa Mântuitorului, când zice: „întâi este cea împărătească şi numai după aceea cea sacerdotală (ierarhică) după cum s-a petrecut şi cu Hristos. Căci El e împărat de-a pururi, pe când Arhiereu a devenit când a luat trup; și a exercitat preoția Sa când S-a adus jertfă”. Voind şi el să arate că este întemeiată numirea şi misiunea preoţiei împărăteşti ca una care izvorăşte tot din Preoţia lui Hristos împăratul, Didim Alexandrinul spune: „După dispoziţia Legii vechi unul era neamul împărătesc şi altul neamul preoţesc, căci din neamul lui Levi urma preoţia şi din Iuda împărăţia (domnia). Căci la evrei altul conducea şi altul ocupa preoţia”. Mai târziu aceeaşi persoană avea să cumuleze preoţia şi domnia. Căci Hristos este şi împărat şi preot deoarece către El zice: „Tu eşti preot în veac” (Psalmul 109, 4) şi iarăşi: „Eu l-am ridicat pe El împărat” (Psalmul 2, 6). Şi astfel trebuia ca şi cei aleşi după modelul lui Hristos să fie numiţi neam împărătesc şi preoţesc în acelaşi timp. Sunt numiţi neam sfânt pentru că Cel Care i-a chemat este Sfânt. Sunt socotiţi şi popor agonisit (dobândit) pentru că sunt chemaţi dintre neamurile păcătoase. Era necesar, deci, ca şi creştinul, care-şi trage numele de la Hristos, să se împărtăşească de demnităţile Lui, încât „din împărat să fie împărătesc şi din Preotul (Hristos) să fie preoţie”.

Sfântul Apostol Petru este cel care actualizează expresiile vechitestamentare care anunţau domnia poporului lui Dumnzeu. Folosindu-se de minunate metafore, el introduce în limbajul creştin ideea de „casă duhovnicească” sau „preoţie sfântă” (I Petru 2, 5) care izvorăşte tot din Preoţia lui Hristos, prin ungerea preoţiei sacramentale. Propriu-zis, ungerea consfinţeşte şi pecetluieşte ceea ce a făcut Hristos pentru poporul lui Dumnzeu. Căci prin întruparea Sa, prin ofranda pe care El a adus-o lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, Hristos „a revelat adevărata natură a omului – natura lui sacerdotală – şi prin darul vieţii Lui pe care-1 face nouă – în Botez şi Mirungere – El ne restabileşte în demnitatea noastră de preoţi”. El ne permite iarăşi să ne oferim pe noi înşine «jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1), ne dă posibilitatea să facem din întreaga noastră viață o „închinare duhovnicească” (Romani  12, 1), o continuă dăruire, o jertfă în iubire şi o comuniune. Prin urmare, credincioşii, în clipa în care au devenit creştini, au şi îmbrăcat „preoţia sfântă” şi au devenit „preoţi” ai preoţiei duhovniceşti sau „împărăteşti” (I Petru 2, 9), calitate pe care o are întreaga Biserică a lui Dumnezeu. În Hristos natura umană însăşi este restaurată în preoţia ei împărătească, aşa încât fiecare viaţă umană poate deveni în sens larg preoţie.

Noi devenim preoţi care aducem ca jertfă în primul rând viaţa noastră, nu prin propria noastră putere, ci numai în măsura în care ne hrănim din puterea ce emană din jertfa şi arhieria lui Hristos şi în măsura în care adăugăm jertfa noastră la jertfa Lui. „El rămâne mereu Primul Preot, Preotul de căpetenie, Preotul izvor al preoţiei, Preotul jertfei comune prin excelenţă, Preotul care prin spontaneitatea absolută a autojertfirii ne comunică şi nouă din această spontaneitate preoţească spre a ne aduce ca jertfă particulară, pe care o primeşte lângă jertfa Sa comună, unificând-o cu ea”.Jertfirea noastră şi calitatea noastră de preoţi are sens numai întrucât ne împărtăşim cu Hristos din Jertfa adusă la Sf. Liturghie, unde Arhiereul Hristos se aduce mereu ca jertfă veşnică şi netrecătoare pe noul Altar.

Este vorba de extinderea jertfei sfinţite a lui Hristos în noi, pentru a ne face şi pe noi, nu fără colaborarea noastră, jertfe sfinţite şi, întrucât Hristos ca jertfă e totodată şi preot, preoţi în strânsă unire cu El. În unire cu El şi în El suntem şi noi, dar şi El este în noi şi de aceea, cuprinşi şi cuprinzându-1 şi noi, jertfiţi şi jertfindu-ne şi noi, efortul nostru sorbit din puterea lui Hristos are ca efect jertfa și preoția derivată și particulară.

Sfântul Chirii din Alexandria se referă pe larg la acest subiect al calităţii noastre de jertfe vii şi jertfitori în lucrarea sa închinare în Duh şi Adevăr. El zice: „Noi ne oferim prin Hristos lui Dumnezeu, căci El este cel ce curăţeşte prin jertfa Sa pe păcătoşi şi spală spiritual pe cei ce se află în necurăţie. Prin Hristos ne oferim şi noi, prin El avem curajul, noi, cei necuraţi, să ne apropiem. Dar noi ne apropiem prin credinţă şi ne oferim Tatălui ca bună mireasmă numai dacă încetăm să existăm pentru noi, dacă avem în noi numai pe Hristos ca bună mireasmă spirituală”.

El accentuează mereu că jertfa noastră trebuie raportată la Hristos: „Căci jertfa noastră e primită şi plăcută lui Dumnezeu pentru patima lui Hristos cea mântuitoare. Şi aceasta socotesc că este ceea ce a spus însuşi Mântuitorul sfinţilor Apostoli: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Aşadar, în chip necesar se adaugă bunelor noastre miresme cea a lui Hristos, amestecându-se într-un mod oarecare cu cele ale noastre şi împreună ridicându-se spre Tatăl. Căci nu suntem primiţi altfel decât numai prin Hristos”. Numai din puterea lui Hristos ne putem jertfi şi numai împreunată jertfa noastră cu cea a lui Hristos e primită de Dumnezeu Tatăl. Numai fiind jertfă de fii asemenea cu cea a Fiului şi plină de simţirea unicului şi atotiubitorului Fiu, jertfa noastră e nedespărţită de a lui Hristos. Şi numai umplută de jertfa curată a lui Hristos se face curată şi jertfa noastră. Numai din elanul jertfei lui Hristos luăm şi noi elan în jertfa noastră. Chemarea de a deveni jertfe şi a fi în stare de jertfă se adresează tuturor, pentru că toţi sunt membri ai Trupului mistic al lui Hristos şi deci într-o stare preoţească.

Este starea necesară în Biserică pentru ca aceasta să fie ceea ce vrea Hristos, o Biserică în stare de jertfă. Biserica fiind toată plină de Hristos, e plină de El în starea lui de jertfă și de iubire, în calitatea lui de Arhiereu, și devine și ea toată jertfă iubitoare și toată preoție, dacă cei ce constituie Trupul Lui au această stare imprimată în ei.

Aceasta se realizează când Hristos se aduce ca Arhiereu jertfă şi îl aduc şi credincioşii, în calitate de membri ai preoţiei împărăteşti, dar în acelaşi timp când îi aduce şi El şi se aduc şi ei, tot prin preot, jertfă; atunci credincioşii se zidesc ca Biserică pe piatra fundamentală a jertfei lui. Fiind jertfe active, jertfe vii, mai activi şi mai vii decât în starea de păcat (Romani 6), membrii preoţiei universale nu exclud preoţia sacramentală ci, dimpotrivă, prin ea se ridică pe planul obiectiv, îşi obiectivează cu ajutorul ei jertfele, sfinţindu-le prin puterea unicului Arhiereu, sursa ambelor preoţii.

„În El jertfa noastră devine obiectivă, bisericească, dar în acelaşi timp se umple de intensa subiectivitate a Lui, care ne ajută să fim preoţi ai jertfei noastre, pe lângă faptul că ne predăm viaţa noastră ca jertfă Lui, Arhiereului comun, obiectiv, bisericesc. Prin el se desăvârşeşte subiectivitatea noastră şi această desăvârşire coincide cu ridicarea jertfei noastre în planul obiectiv al comunităţii bisericeşti”. Preoţia noastră şi Arhieria lui Hristos nu se exclud, ci sunt complementare. La Sfânta Liturghie suntem îndemnaţi: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, pentru că dăruind-o, o primim mai curată, mai împrospătată, transformată progresiv. În timp ce noi tânjim ca viaţa lui Hristos să devină viaţa noastră, ca preoţi în sens larg ne exercităm preoţia dându-ne propria viaţă lui Dumnezeu. Iar cel mai mare dar pe care îl poate face omul lui Dumnezeu, este propria sa viaţă.

Aşadar, temeiul participării întregii comunităţi ecleziale la chemarea Mântuitorului – de profet, arhiereu şi demnitatea de împărat – este însuşi Hristos, Capul Bisericii, în care au fost încorporați toți  prin Botez, Mirungere şi Euharistie. Dar şi fiecare mădular al Trupului lui Hristos, într-o anume măsură şi mod ia parte la întreita chemare sau slujire a lui Hristos, întrucât se găseşte în comunitatea Trupului lui Hristos şi împreună cu toate celelalte mădulare. Măsura participării este dată atât de starea sa harică cât şi de curăţenia şi sfinţenia vieţii sale personale. Membrii ierarhiei bisericeşti sacramentale deţin întreita putere: învăţătorească, sacramentală şi de conducere direct de la Hristos, prin Duhul Sfânt, şi li s-a dat prin actul hirotoniei. Preoţia acestora nu este a lor, ci este a lui Hristos; chemarea lor este aceea de a nu avea o chemare personală, ci pe cea a lui Hristos, de a garanta prezenţa şi puterea Preoţiei Lui în Biserică, continuitatea acesteia până la sfârşitul tuturor lucrurilor în Dumnezeu. „Aşa cum Tatăl trimite pe Fiul pentru a mântui lumea, Fiul alege şi trimite pe cei cărora El le-a încredinţat lucrarea de continuare a slujirii Lui mântuitoare, puterea Preoţiei lui unice”. Preoţia universală, adică totalitatea credincioşilor Bisericii, participă la aceasta, datorită încorporării lor în Hristos şi în Biserică, dar niciodată în mod izolat sau separat, ci totdeauna împreună cu comunitatea care presupune prezenţa şi lucrarea preotului.

Sursa: Pr. Dr. Vasile Citirigă, Preoția credincioșilor în biserică și în societate.