Încercarea credinței în vreme de ispită și suferință

Oamenii se nasc şi mor la fel, dar nu trăiesc la fel, nu toţi au acelaşi mod de viaţă, nu toţi au aceeaşi soartă. Adesea, unii au calea vieţii încâlcită, presărată cu boli şi necazuri, cu dureri de tot felul, alţii străbat un drum drept şi neted, în sănătate, belşug şi bucurii. Iarăşi este adevărat că nimeni nu are parte numai de bucurii sau numai de necazuri. Această inegalitate pare de neînţeles pentru mintea omenească şi este tălmăcită de unii oameni, chiar buni creştini, într-un mod cu totul greşit şi îndepărtat de adevăr. De pildă, despre cineva care suferă mult, se spune că are păcate mari, ori este blestemat de părinţi sau de altcineva, iar despre cel căruia îi merge bine, se spune că îi ajută Dumnezeu. Acest fel de a judeca suferinţa sau bucuria vieţii este greşit şi nepotrivit pentru noi, creştinii, căci cele dinăuntru ale omului numai Dumnezeu le cunoaşte şi le hotărăşte.

Suferinţa, fiind o problemă atât de importantă, a frământat veacuri de-a rândul gândirea multor învăţaţi, care i-au dat diferite înţelesuri şi rezolvări. în concepţia creştină, suferinţa este una dintre dimensiunile fundamentale ale vieţii, poate cel mai puternic mijloc de îndreptare, de apropiere a omului de Dumnezeu şi chiar de transfigurare spirituală. Izvorul durerii, al suferinţei este, de cele mai multe ori, păcatul, după cum spune Sf. Ap. Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Mântuitorul, venind în lume, a ales suferinţa ca mijloc de mântuire şi El însuşi îndură cele mai grele suferinţe, pentru a arăta că drumul crucii (suferinţa) duce la desăvârşire şi mântuire. Domnul Iisus Hristos schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii într-unul de curăţire, de purificare şi de desăvârşire morală. Viaţa noastră este ca o mare frământată de vânturi şi furtuni puternice. Proorocii, drepţii şi toţi sfinţii au trecut în viaţa aceasta prin multe feluri de suferinţe şi aşa au ajuns la mântuire. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu i-a părăsit, dimpotrivă, în suferinţe Dumnezeu a fost cu ei.

Noi nu știm de ce Mântuitorul a ales suferința ca mijloc de mântuire a lumii, nu știm de ce unii oameni suferă mai mult, iar alții mai puțin, știm însă că unele din suferințele morale sunt mijloace care nu ne lasă să cădem, mai ales atunci când trăim viața în toată frumusețea și valoarea ei. Aceasta înseamnă că „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Credinţa ne dă cel mai mare ajutor în mijlocul suferinţelor, de care nici un muritor nu este cruţat. Credinţa este calea cea mai sigură de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a adevărurilor religioase (Evrei 13, 6), ne leagă de Dumnezeu şi de tot ce duce la mântuirea sufletului. Credinţa este folositoare şi necesară. Ea pune început mântuirii noastre, prin ea primim de la Dumnezeu forţa care ne schimbă, dacă şi noi dorim această schimbare, dobândim iertarea păcatelor (Faptele Apostolilor 10, 43), îndreptarea (Romani 3, 22) şi sfinţirea noastră (Romani 15, 9), devenim fii iubiţi ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12) şi primim în suflet pe Iisus ca îndrumător (Ioan 14, 6) şi singur mântuitor (Faptele Apostolilor 4, 12); dobândim împlinirea rugăciunilor noastre (Matei 21, 22; Iacob 5, 15), primim putere neînfrântă în luptele cu ispitele şi cu încercările vieţii (Efeseni 6, 16) şi ne agonisim moştenirea bunurilor veşnice.

Credinţa, ca dar al lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, începătorul şi plinitorul ei şi al Duhului Sfânt, este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede în Dumnezeu „Cel crezut”. Şi toate se împlinesc prin Iisus Hristos. Credinţa în Iisus Hristos este o pavăză împotriva ispitelor, căci Domnul ne-a dat pildă să nu ne lăsăm ademeniţi nici de lăcomia pântecului, nici de uşurinţa unor acţiuni necugetate, nici de trufia deşertăciunilor, nici de cădere în deznădejde etc., ci a înfruntat curajos astfel de ispite cu cuvintele: „mergi înapoia Mea, satano” (Matei 4, 10). De numele lui Iisus este legată puterea credinţei, a iubirii şi a nădejdii, dar în acelaşi timp şi a răbdării în suferinţă, a jertfelniciei şi a curăţeniei sufleteşti „prin ascultare şi adevăr” (I Petru 1, 32). Credinţa în adevăr ne dă liniştea şi pacea sufletului şi dă fiinţei noastre putere să ne ridicăm şi tot ea face să ne păstrăm haina sufletului curată ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu, ştiind că în viaţa viitoare vom da seama de fiecare faptă săvârşită în această lume.

Între astfel de oameni împărăţeşte armonia frăţească, prosperitatea, pacea pentru că acolo stăpâneşte dragostea. Ei află în sufletele lor totdeauna un reazem moral, un sprijin în clipe de ispită şi de durere de care viaţa nu prea scuteşte pe nimeni. Ei, credincioşii, au în credinţă un puternic stimulent pentru acţiunile lor, nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Au o busolă morală în viaţă şi demnitate în acţiunile lor. Sufletul lor are parte de adevărata viaţă creştină. Credinţa creştină este un foc mistuitor care arde puterea ispitelor, a deznădejdii şi îi dă putere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu care îl va izbăvi. În Sf. Scriptură se vorbeşte nu numai de credincioşi şi necredincioşi, ci şi de puţini credincioşi, cum îi numeşte Iisus pe Apostolii cuprinşi de frică şi îndoială, cînd viața le era în pericol. Frica, îndoiala, neîncrederea în puterea lui Dumnezeu slăbesc puterea credinței. De aceea îndeamnă Sf. Apostol Iacob: „Să ceară cu credință fără să aibă nici o îndoială,  pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacob 1, 6-7). în Apocalipsă citim: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 15-16).

Îndoiala, ca şi frica, reprezintă o primejdie pentru credinţă, căci o slăbeşte şi mai ales în vreme de ispită, de suferinţă duce la cădere şi chiar la lepădare. Adevărata piatră de încercare a credinţei o constituie ispita, durerea, necazul. Credinţa noastră se lămureşte în focul ispitelor şi al durerilor. Un Sf. Părinte zice că lutul, după firea lui, e moale şi olarul îl modelează după voia lui, dar numai focul cuptorului va face din el un vas puternic şi de folos. Aşa este şi cu credinţa şi faptele vieţii noastre; numai focul încercărilor ne curăţă şi ne lămureşte cine suntem şi cât de credincioşi suntem. Pe de altă parte se ştie că olarul nu ţine oalele de lut în cuptor mai mult decât trebuie pentru a deveni vase bune şi de folos. Tot astfel şi Dumnezeu nu va îngădui mai multe încercări decât sunt necesare asupra credinciosului spre a nu se distruge vasul de lut al fiinţei sale: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti… Eu pe câţi îi iubesc îi mustru” (Apocalipsa 3, 18-19). Sf Ap. Iacob ne îndeamnă: „drept mare bucurie să socotiţi fraţilor feluritele încercări în care cădeţi, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi nelipsiţi fiind de nimic” (Iacob 1, 2-4).

De ce e grea suferinţa? se întreabă cineva şi tot el răspunde: pentru că o purtăm singuri, fară a cere ajutorul Domnului Iisus, strigând ca şi Petru „Doamne, ajută-ne!” Viaţa confirmă acest adevăr. În faţa unei încercări grele, cea mai puternică şi mai vie putere o poţi afla în murmurul cald al rugăciunii izvorâte din credinţă. Prin rugăciunea plină de credinţă avem unul din firele care ne ţin viaţa în legătură cu Domnul Iisus, izvorul vieţii şi puterii sufleteşti. Suntem încercaţi de ispite, de suferinţe şi de dureri asemenea dreptului Iov, „a cărui credinţă rezistă în faţa lipsirii de toate, pentru că satana se înverşunează nu doar împotriva bunurilor lui, ci şi împotriva copiilor lui: «feciorii tăi şi fetele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor mai mare […] şi ei muriră» (1, 18-19). Iar Iov le răspunde: «Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat» (1, 21). În boală, în ocări şi în prigoniri el rămâne credincios şi rezistă ispitei de a se ridica împotriva lui Dumnezeu, pe care cel rău îl ademeneşte prin gura femeii sale: «Blestemă pe Dumnezeu şi mori!», la care el răspunde simplu: «Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?» (2, 9-10). El se află în aceste momente în perspectiva deschiderii spre voința și iconomia divină care este cea îndumnezeirii.”

Când ţi-ai făcut din credinţă un ideal sfânt şi eşti hotărât să-l împlineşti, nu mai există pentru tine nici griji, nici bucurii sau suferinţe care să-ţi dea dreptul să uiţi de această chemare. Oricând, dar mai ales când viaţa noastră este în pericol, să avem credinţa că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. El este cu noi în toată vremea. El ne dă puterea necesară să învingem orice ispită şi durere. Credinţa în atotprezenţa lui Dumnezeu nu are darul de a ne scuti de necazuri, ci de a ne face biruitori în ele prin răbdare, nădejde, prin aşteptarea vieţii de dincolo. În faţa unor situaţii grele să nu ne pierdem credinţa în Dumnezeu, gândul nostru, inima noastră, fiinţa noastră întreagă să se îndrepte spre Hristos, singura putere de izbăvire a noastră. Oricare ar fi motivul acestor suferinţe, o singură mângâiere să avem, că necazurile ce au venit peste noi nu sunt cu mult mai mici decât le-am merita pentru păcatele noastre. În acelaşi timp, să credem cu tărie că se vor sfârşi cu bine, ştiind că Tatăl Ceresc le îngăduie nu spre pierderea, ci spre îndreptarea noastră.

Dumnezeu poate trimite o încercare pentru a-l ocroti pe om de slavă deşartă. Este cazul Sf. Ap. Pavel. Din viaţa lui nu avem altă învăţătură de tras decât a ne lăsa pătrunşi de dragostea pentru Dumnezeu, care ne ocroteşte tot timpul, care ne ajută mereu să luptăm împotriva păcatului. Taina acestei ocrotiri este expusă de Sf. Ap. Pavel (II Corinteni 12, 1-7). El însuşi spune: „Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos. […] Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” Câtă vreme suntem în trup este cu neputinţă să nu avem parte de ispită. Acest fel de încercare nu vine de la Dumnezeu, ci de la satana; Dumnezeu o îngăduie, respectând libertatea omului. „Dumnezeu nu îngăduie ispite sau încercări peste puterile omeneşti şi odată cu ispita îngăduită El dă şi puterea de a birui” (I Corinteni 10, 13; II Petru 1, 8).

„Apostolii au trecut şi ei prin multe încercări şi ispite de tot felul: mai întâi rămânând cu Iisus-învăţătorul lor până la sfârşit, în toate încercările Lui (Luca 22, 28); şi apoi, «încercările de foc» – bătăi, primejdii de moarte, prigoane, închisori etc. – prin care au trecut în timpul misiunii lor până la martiriu (Faptele Apostolilor 20, 19). Însă încercările şi ispitele de acest fel le-au adus nu numai biruinţa în această luptă a credinţei, ci şi «cununa dreptăţii» (II Timotei 4, 8) şi a vieţii veşnice.” Sf. Ap. Iacob consideră astfel de încercări, pe care le-au avut apostolii şi creştinii pentru Hristos şi pentru credinţă, fericite pentru scopul final: mântuirea şi fericirea veşnică. „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în diferite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacob 1, 2-4).

Încercarea credinței poate să ne întristeze uneori, dar trebuie să avem în vedere că Dumnezeu se  poartă cu noi ca părinții cu copiii lor. „Fiul meu, nu defaima certarea Domnului, nici nu-ţi pierde cumpătul când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă şi pe fiul pe care îl primeşte îl bate”, zice Sf. Ap. Pavel, şi continuă: „Orice mustrare, la ceasul ei, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea, roadele păcii şi ale dreptăţii” (Evrei 12, 5-11). „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi-i pedepsesc” (Apocalipsa 3, 19); „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit facându- se, va lua cununa vieţii” (Iacob 1, 12). În faţa unor situaţii grele, toată nădejdea să o punem în Dumnezeu, „căci în mâna Lui simt marginile pământului, şi înălţimile munţilor ale Lui sunt, că a Lui este marea, căci El a facut-o pe ea, şi uscatul mâinile Lui l-a zidit.” Şi mai departe psalmistul spune: „Ferice de cel ce îşi pune nădejdea în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele din ele.”

Nădejdea izvorăşte din credinţă şi ne dă liniştea în astfel de împrejurări să ne amintim că Dumnezeu, ca un tată bun, ne poartă de grijă, că nici o pasăre nu cade din zbor fără voia lui Dumnezeu. În iubirea de oameni, Dumnezeu îngăduie ispita, dar aduce alinare şi vindecare. El pedepseşte, dar nu omoară, îngăduie suferinţa dar trimite şi leacul pentru vindecare. În clipele grele de încercare a credinţei noastre trebuie să fim încredinţaţi că Dumnezeu este Făcătorul nostru, dar în acelaşi timp şi purtătorul de grijă şi izbăvitorul şi mântuitorul nostru. „Cheamă-mă în ziua necazului tău şi Eu te voi mântui şi tu Mă vei preamări.” Noi strigăm, suspinăm cu duhul după Dumnezeu (Romani 8, 26-27) şi Domnul ne izbăveşte din toate ispitele şi nenorocirile vieţii. El ceartă marea zbuciumată a inimii noastre şi potoleşte valurile înfuriate ale sufletului nostru. Prin credinţă şi rugăciune să ne înălţăm spre Dumnezeu, Cel ce poate să ne ajute; vom fi întăriţi şi vom simţi cu adevărat că nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul.

Sursa: Pr. Ion Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om.