Rugăciunea ne reface chipul treimic și ne aduce asemănarea cu Dumnezeu

Mintea noastră este aceea care hrăneste sufletul nostru. Darul Duhului Sfânt pătrunde în noi prin poarta minții noastre. Dar această poartă este închisă de păcatele noastre și de diavoli. Trebuie să ne rugăm până se deschide poarta minții și prin ea va veni darul lui Dumnezeu în mintea noastră și de aici în inima noastră. Iar, când plinătatea harului va umple inima noastră, el se va revărsa în afară, pătrunzând din suflet în trup, transformându-l din muritor în nemuritor, din stricăcios în nestricăcios, făcându-l iradiator de bună mireasmă, taumaturg și theofor (exemplu: trupurile sfinților).

Cea mai sigură și scurtă cale a unirii mistice a minții cu cuvântul și cu voința, precum și a acestora, a omului deci, cu Dumnezeu, se realizează prin „Rugăciunea lui Iisus”. Toate faptele bune, creștine, ajută mintea să câștige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decât toate, rugăciunea curată. Rugăciunea lui Iisus curătă firea umană de păcate mai repede decât orice faptă bună, deoarece ea are ca lucrare și ca îndeletnicire porunca cea mai mare și mai cuprinzătoare decât toate celelalte porunci: aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa și din tot cugetul său, și pe aproapele său ca pe sine însuși. În mod deosebit, pentru împlinirea acestei porunci, dar și pentru împlinirea celorlalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire a lui Dumnezeu, pentru a se putea ruga și curăta. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, se poate curăta deplin și cât mai repede, atât mintea, cât și inima omului. Și după cum trupul care nu respiră este mort, tot astfel și sufletul care nu se roagă neîncetat (I Tesaloniceni 6, 17) este mort duhovnicește.

Lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” este simplă și nu necesită nici un fel de studii și nici cunoștințe înalte. Nu se cere nimic altceva decât dragoste înflăcărată pentru Mântuitorul Iisus Hristos și repetarea neîncetată a rugăciunii, cu atenție, cu frică de Dumnezeu și cu duh smerit. Nu se cere de la început rugăciunea inimii sau celelalte faze mai înalte ale ei, ci numai repetarea ei, cu buzele mai întâi, apoi – alternativ – cu buzele și cu mintea, și așa mai departe. Noi să facem ceea ce este omenește, adică repetarea rugăciunii așa cum este ea, chiar necurată – la început, și

Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc – adică urcarea noastră pe

treptele cele mai înalte ale „Rugăciunii lui Iisus”.

„Rugăciunea lui Iisus” cere, în primul rând, despătimirea de lume, ascultarea de un duhovnic sporit și păzirea poruncilor Dumnezeiești. La început, atenția noastră se va concentra pentru împlinirea poruncilor dumnezeiești și va fi ocupată cu deprinderea înfrânării și a ascultării.

Sfinții Părinți spun că virtuțile nu unesc pe om desăvârșit cu Dumnezeu, ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii, care unește pe om cu Dumnezeu – Sfânta Treime. Virtuțile sunt condiția esențială pentru a primi mai mult har, dar ele nu aduc prin ele însele har.

Când duhovnicul, care are „Rugăciunea lui Iisus”, realizează că voința ucenicului său a fost tăiată și că a fost curățit de patimile cele mai grave, atunci hotărăște să-i dezvăluie din tainele „Rugăciunii lui Iisus”, dar și atunci nu-i spune totul, ci numai atât cât poate el duce și lucra (ucenicul). Duhovnicul va călăuzi pe ucenic puțin câte puțin, pentru a evita o cădere prea mare, în caz că ar putea fi amăgit sau dus în greșeală.

Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului „care s-a împărțit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adică ființă în trei ipostaze (persoane): Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorința (pofta) și voința (mânia). Toate aceste trei puteri trebuie să fie unite și îndreptate spre Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „prefacerea acestor puteri după fire, înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorință să dorească și să iubească pe Dumnezeu, iar pentru voință să împlinească Voia lui Dumnezeu, cea Sfântă”. Numai în acest fel este împlinită porunca Dumnezeiască: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).

Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorința să îl iubească și voința să lupte împotriva duhului celui rău și să caute curățirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există și unirea cu Dumnezeu. Din contra, păcatul rupe unirea celor trei puteri sufletești. Astfel, mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, puterea poftitoare este îndreptată spre creaturi și spre păcate, iar voința este supusă tiraniei patimilor. Astfel, păcatele vor înrobi cu totul sufletul. Sfântul Grigorie Palama descrie astfel această stare: „Mai întâi mintea se mișcă departe de Dumnezeu și se

întoarce spre celelalte creaturi; de câte ori vom deschide o ușă patimilor, mintea se va împrăștia imediat, preocupată fiind tot timpul de lucruri trupești și lumești și asupra mulțimii plăcerilor și gândurilor împătimite ce vin din ele”. Apoi, mintea căzând de la Dumnezeu, abate dorința de la El și de la poruncile Lui: „Când mintea rătăcește, dorința este împrăștiată în desfrâu și nebunie”.

În cele din urmă, voința este chinuită și supusă patimilor. Astfel, omul care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu după har, devine un ucigaș asemenea celor mai sălbatice fiare, asemănându-se mai degrabă cu un scorpion sau cu o viperă.

Deci, în acest fel, cele trei puteri sufletești se abat de la Dumnezeu și în același timp se pierde unitatea dintre ele. Dorința ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar voința nu-i permite. Pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar mintea – neavând credință în Dumnezeu – nu vrea să-L iubească. Creștinii trebuie să lupte pentru această unitate a sufletului și să o atingă în final prin „Rugăciunea lui Iisus”. Întoarcerea noastră la Dumnezeu începe cu adunarea minții. Scopul nostru este să despărțim mintea de atracțiile care o înconjoară și să o aducem înlăuntrul inimii, astfel încât și pofta să fie adusă înapoi la Dumnezeu.

Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci unirea (acțiunea în comun, în consens) a minții, inimii și voinței omului, lucru care poate avea loc numai după despătimirea lor, curățirea lor (prin rugăciunea isihastă în special). Iar realizarea asemănării omului cu Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui.

Sursa: Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus, Unirea minții cu inima și a omului cu Dumnezeu, Editura Agaton, Colecția „Rugul Aprins”, Făgăraș, 2002.