ORGANIZAREA EPARHIEI CHIŞINĂULUI ŞI A HOTINULUI

După înfiinţarea eparhiei Chişinaului şi Hotinului, urmă o etapă şi mai grea – cea de a o organiza şi a o conduce.

Prima grijă a Mitropolitului Gavriil a fost construirea şi amenajarea unei case arhiereşti, atât de necesare Mitropolitului şi personalului său, de asemenea episcopului –  vicar, preoţilor de la catedrală, dicasteriei şi seminarului, pe lîngă care se preconiza şi construirea unei noi catedrale, căci biserica „Sf. Arhanghel Mihail”, folosita cu acest scop, nu corespundea dorinţelor ÎPS Gavriil, fiind puţin încăpătoare şi plasată pe un loc nepotrivit.

Mitropolitul va alege un loc la margenea oraşului, în cîmp, teritoriul ce apartinea manastirei Căpriana. Comform planului alcatuit în ianuarie 1814 şi aprobat de guvernatorul Basarabiei Garting, a fost dat un spaţiu mare de cîmp, care în prezent se afla în centrul Chişinăului, fiind cuprins între străzile  Gavriil Bănulescu-Bodoni şi A. Puşkin şi, între Catedrală (strada Columna) şi strada A.Mateevici. Pe acest teritoriu se preconiza construirea catedralei, iar mai la deal – a casei arhiereşti cu capelă, decasterie si seminar.

Construcţia se desfăşura repede, graţie energie neobişnuite a Mitropolitului Gavriil şi a suprevegherii sale personale. Dorind să accelereze realizarea proectului, uneori singur era nevoit să caute şi să angajeze muncitorii necesari. Deja către toamna anului 1814, fusese finisate douăsprezece din construcţile-componente ale casei arhiereşti. Statul nu va da nicio subsidie pentru construcţii,de aceea Mitropolitul Gavriil va fi nevoit să caute surse din veniturile fondului eparhial şi banii jertfiţi de cititori .

Clădirea pricipală a casei arhiereşti va fi numită mitropolie, înăuntrul căreea se va afla şi capela cu hramul Acoperămîntul Maicii Domnului, destul de încăpătoare, pe care Mitropolitul, din fondul personal, o va înzestra cu rizniţă, vase de cult, cu patruc, clopote şi o va sfinţi cu pompă la 12 noiembrie 1814.

În lucrările sale de construcţie, Mitropolitul Gavriil va fi mult ajutat de catre arhimandreitul Mănastirei Hârbovaţ – Serafim.

Energicul Mitropolit va finisa toate construcţiile proectate de el numai în doi ani şi jumatate, lucru pentru care Sfântul Sinod, ca recunoştinţă, îl va înştiinţa despre aceasta pe împaratul Alexandrul I care, cu ocazia vizitei la Chişinău, va vizita nou-construita casă arhierească. La 21 ianuarie 1817, îl va decora pe Mitropolit cu panaghie cu pietre scumpe, iar pe arhimandritul serafim – cu cruce cu pietre scumpe.

În 1817, Mitropolitu Gavriil va iniţia o nouă construcţie – cea a noii catedrale, care însă va fi finisată abia pe timpul urmaşului său – arhiepiscopul Dimitrie Sulima, în 1836.

Harnicul „constructor” n-a scăpat din învedere nici situaţia de la sate, unde multe biserici aveau nevoe de reparatie temeinică, iar în unele saturi nici nu existau locaşuri sfinte, fapt care la facut pe Mitropolitul Gavriil „ să se îngrijească de tocmirea bisericilor vechi şi de zidirea de biserici noi, povăţuind la aceasta pe boieri şi poporul”.

Astfel, în perioada 1813-1821, au fost ridicate aproximativ 700 de biserici la sate, care, deşi nu toate erau destul de încăpatoare, totuşi satisfaceau cerinţelor religios-bisericeşti ale parohienilor.

Însuşi Mitropolitul, cu propriile finanţe va costrui la Mănăstirea Căpriana o biserică din piatră, existentă şi în prezent, în care a şi fost înmormîntat. De asemenea, va pune piatra de temelie a unei noi biserici în împrejurimile Odesei, pe malul mării, construcţie care ulterior va fi gîndită ca mănastire cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi care se va deschide după moartea Mitropolitului, la 1 iunie1824.

Pe lîngă activitatea de constructor, atât de necesară la etapa iniţială, Mitropolitul îşi va indrepta atenţia, în acelaş timp, asupra introducerii în noua sa eparhie a unei bune rânduieli şi ordini în administraţia bisericească  locală. Având în spate o experieţă arhipăstorească de cîteva decenii şi la diferite erarhii, ÎPS-lui Gavriil va utiliza acele măsuri pe care lea folosit mai înainte şi care sa-u dovedit a fi efective, adaptîndule la noile condiţii.

Numai peste opt zile la venirea la Chişinău, Mitropolitul Gavriil deschide, la 30 septembrie 1812, Dicasteria, stabileşte personalul ei şi găseşte mijloacele financeare necesare pentru a o întreţine. Ca îndrumar îi serviau vechile instrucţii date consistorului Exarhatului Moldo-Vlah, care „prevedeau în linii generale ca toate hotărârile şi tot lucrul să se facă bine, în ordine consecutivă şi ascendentă, pentru a evita neregulile”.

La înfiinţarea noii eparhii, teritoriul Basarabiei era împarţit în 13 protopopii: în ţinuturile Hotinului, Lăpuşnei, Orheiului – câte două protopopii; în ţinutul Sorocii-trei; în restul ţinutului cîte un protopopiat. Protopopii erau numiţi de Mitropolit, ei fiind nemijlocit colaboratorii şi ajutoruii lui. Pentru o mai bună supraveghere a clerului, Mitropolitul Gavriil va înfiinţa şi institutul blagocinelor, care se supuneau protopopilor şi aveau în subordinea lor cîte 10-15 şi se conduceau în activitatea lor de „Îndrumarul pentru blagocini” (instruirea blagocinelor era necesară, deoarece pînă atunci aşa funcţii erau necunoscute pentru populaţia autohnomă), tradus din limba rusă în limba română de către Mitropolit încă pe când se afla la cârma Bisericii Moldo-Vlahe.

Poruncindu-le protopopilor şi blagocinilor să aibă grijă şi să supravegheze preoţimea, ÎPS Gavriil, în acelaşi timp, făcea nemijlocit cunoştinţă cu clerul pe care-l conducea. În timpul lungilor călătorii prin eparhia sa, întîlnia biserici care trebuiau să fie reconstruite , observa multe lacune şi nereguli în viaţa bisericească sau mănastirească, cu care căuta să lupte şi să îndrepte.

Unul din marile neajunsuri ale organizării interne a majorităţiii mănăstirilor basarabene era lipsa vieţii chinoviale sau de obşte, deci exista proprietatea privată a călugărilor sau călugăriţelor care aveau casă proprie, gospodărie şi avere, cu dreptul de a fi moştenite de alţii, de a transmite averea la propria dorinţă. Plus la aceasta, monahii trăiau practic în lume şi se îngrijeau de propria existenţă. Această situaţie precară a vieţii mănăstireşti nu permitea înflorirea sfintelor lăcaşe nici material nici spiritual, de acee Mitropolitul Gavriil va depune toate eforturile pentru a introduce viaţa de obşte.

Conform Ucazului Dicastieriei de la 3 februarie 1819, mănăstirilor ce aveau funcţia de blagocinie mănăstirească li se prescria să introducă viaţa de obşte.

Trecerea la noua formă de viaţă monahală decurgea însă foarte lent şi instrucţiunile erau împlinite cu mare nedorinţă de către călugări. De aceea, Mitropolitul va înfiinţa o nouă funcţie – de diriguitor al mănăstirilor şi schiturilor. Diriguitorul avea funcţia de a introduce în toate mănăstirile basarabene viaţa chinovială, ordinea şi regulile în conformitate cu canoanele Sf.Părinţi şi de asemenea, ordine şi corectitudine în înfăptuirea serviciilor divine. În acest post v-a fi numit ecleziarhul capelei mitropolitane, arhimandritul Sinesii, preţuit mult de Mitropolitul Gavriil pentru devotamentul şi munca asiduă, depusă în vederea asigurării unei bune rînduieli a serviciilor divine şi ordinii în viaţa bisericească.

La 7 ianuarie1821, Mitropolitul Gavriil va da poruncă ca în toate mănăstirile să fie introdusă viaţa de obşte. Aceasta va fi ultima instrucţiune cu privire la viaţa monahală, careia i-a acordat multă atenţie. Roadele măsurilor luate se vor vedea abia după moartea sa, care a venit în scurtă vreme.

Pe lîngă măsurile luate cu privire la latura administrativă şi organizatorică a noii eparhii, Mitropolitul Gavriil va mai acorda atenţia cuvenită laturii religios morale a păstoriţilor săi. Printre marile realizări în acest domeniu se înscrie „lupta contra iarmaroacelor”.

La începutul secolului XIX, era încetăţenit un vechi obicei de a organiza mari pieţe în fiecare Duminică sau sărbătorile din cursul săptămînii, pieţe unde aduna multă lume multă chiar şi din împrejurimi, astfel că bisericile erau aproape pustii. Mitropolitul Gavriilva fi unicul ierarh de la începutul secolului XIX, care va ridica vocea contra încălcării poruncii a şaptea din Decalog şi care va obţine ca oficial sa-i fie acceptate propunerile.

„Lupta contra iarmaroacelor” va dura pînă la 1820, aproape şapte ani şi îl va costa pe Mitropolitul Gavriil multe eforturi. La început se adresează guvernanţilor locali ca să interzică iarmaroacele în zile de sărbătoare. Acestea au fost interzise, dar în scurt timp iarăşi permise. Mitropolitul Gavriil se va adresa Ministrului pentru afaceri duhovniceştişi altor instituţii superioare, obţinînd ca Sovietul Suprem Basarabean să interzică iarmaroacele duminica. Această hotărîre însă nu va fi întărită de guvernatorul Bahmetiev. După înlocuirea lui cu guvernatorul Inzov, Mitropolitul Gavriiliar iarăşi abordează problema şi obţine adoptarea hotărîriiprin care se prevedea că se interzice oamenilor de la sate a se aduna duminica la oraş pentru a facecomerţ şi să fie numită ca zi de piaţă la Chişinău ziua de marţi, iar în alte oraşe ziua care le convenea, afară de duminică.

Mitropolitul Gavriil îşi va îndrepta atenţia şi asupra stării religios-morale şi pregătirii teologice a clerului din eparhia sa. Erau mulţi slujitori a altarului fără studii necesare, chiar şi ne cărturari care săvîrşeau serviciile divine mecanic, fără să coinştientizeze că se află în faţa Domnului, deseori nu se săvîrşeau slujbele duminici şi la sărbători, mulţi lăsau parohiile şi se ocupau cu lucruri ne cuviincioase preotului.

Astfel, Mitropolitul Gavriil, ţinînd cont de situaţia existentă, personal sau înscrisîndruma clericii să-şi ducă cu demnitate slujirea ce şi-au ales-o. Preoţii care comiteau încălcări mai mari erau trimişi în mănăstiri pe o anumită perioadă sub supravegherea unor stareţ iscusiţi. Alţii, asupra cărora nu acţionau măsurile morale, erau chemaţiDicastierie ca să fie supravegheaţi personal de către Mitropolitul Gavriil, uneori oprindui de la slujire şi de a purta rasă.

Dicasteria proiecta să introducă un inspector special. Această măsură, Mitropolitul Gavriil a socotit-o superficială şi puţin efectivă, de aceea el va apela la conştiinţa clerului, conştiinţă pe care va încerca s-o ridice, dupăcum am văzut, prin aducerea la cunoştinţăa funcţiilor şi îndatorărilor ce ar duce la conştientizarea importanţei slujirii lor şi locului pe care-l ocupă.

Protoiereu Vetcislav CAZACU

Prorector al Academiei de Teologie Ortodoxă din Moldova