Despre Familie în Vechiul Testament

Familia  în Vechiul Testament                     

Familia ca instituţie naturală, a fost întemeiată de Dumnezeu încă din rai: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur: să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Şi Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam şi i-a binecuvîntat zicînd: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l supuneţi…” (Fac. 1, 27-28). La puţin timp după crearea bărbatului, este creată şi femeia din coasta lui Adam, ca ,,ajutor pe potriva lui” ( Fac. 2, 21-22).

La vederea Evei, Adam uimit de aceasta exclamă: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea, ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amîndoi un trup” ( Fac. 2, 23-24). Chiar din actul creaţiei ne putem da seama că omul este o fiinţă bisexuală, creată de Dumnezeu după chipul Lui, şi este destinat vieţii de comuniune după modelul comuniunii ce există între Persoanele Sfintei Treimi. ,,Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci şi prin comuniunea de viaţă, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intra-trinitare”. Pentru vechii israeliţi, familia constituia celula de bază a societăţii. Pentru ei, a fi de aceeaşi familie înseamnă să fii din acelaşi „os” şi „carne” dar şi „sînge” ce înseamnă a avea acelaşi suflet. Anume pe acest principiu se dezvoltă legislaţia privitor la familie în Vechiul Testament. Pentru vechii evrei, familia avea nu numai un rol social ci şi unul religios. Aceasta înseamnă că de sărbători se adunau toţi membrii unei familii şi se sărbătorea evenimentul respectiv, cum ar fi de exemplu sărbătoarea Paştilor, care semnifică ieşirea din robia egipteană ( Ieşire 12, 3).

 Conceptul de „familie” nu era pe atunci, ceea ce înţelegem noi astăzi. Prin „familie”, evreii înţelegeau – frate, frate vitreg, văr, rudă apropiată. În acest sens aducem exemplul din Facere 13, 8: „Să nu fie sfadă între mine şi tine, căci suntem fraţi”, zice Avraam nepotului său Lot, şi multe alte exemple întîlnite în Scriptură ne dovedesc acest lucru, că cuvîntul „familie” avea un înţeles mai larg, şi se referea la neam. În Noul Testament, de asemenea nu se folosea cuvîntul „familie”, ci casă. De exemplu la Luca 19, 9 despre familia lui Zaheu vameşul se spune: „Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia”, sau în Fapte 10, 2: „Corneliu era cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui”.

 După cîte cunoaştem, căsătoria era în mare cinste la evrei, iar celibatul era considerat o ruşine, o anomalie. Deşi nu acceptau celibatul, care nu era un rău în sine, ei, evreii admiteau poligamia, de aceea întîlnim pe parcursul citirii Sfintei Scripturi regi şi împăraţi care aveau mai multe soţii şi concubine: David, Solomon etc. Omul de rînd putea avea două soţii, în caz că una era stearpă, soţul avea dreptul de a lua altă soţie sau concubină fără să o repudieze pe cealaltă. Era interzis prin lege ca evreul să-şi ia femeie din neamuri pagîne, pentru ca nu cumva să fie atras la idolatrie (Ieşire 34, 15-16).

De asemenea erau interzise unirile cu rudele de sînge (Lev. 18, 6). Dar în cazul cînd un bărbat căsătorit murea fără să aibă urmaşi, fratele celui decedat era obligat s-o ia în căsătorie pe văduvă, şi primul născut al lor trebuia să poarte numele celui decedat „pentru ca numele acestuia să nu se şteargă în Israel” ( Deut. 25, 5-10). Aceasta însemna căsătoria de levirat (levir – cumnat). În familia israelită, fiecare membru al familiei avea rolul său, astfel tatăl era „capul familiei”, iar femeia era îngrijitoarea casei şi a copiilor. Copiii erau consideraţi ca proprietate a tatălui lor, gajarea sau darea în robie pentru datorii, atît a copiilor cît şi a soţiei, care puteau fi pedepsiţi chiar cu moartea în cazul unor încălcări grave, desigur că acest drept îl putea exercita numai sub controlul bătrînilor cetăţii. Situaţia soţiei nu era nici ea una prea bună. Aceasta era considerată inferioară soţului şi trebuia să fie fidelă soţului fără ca ea să pretindă acelaşi lucru din partea soţului. Adulterul sau infidelitatea soţieii era pedepsit cu uciderea cu pietre, pedeapsă ce era încă valabilă şi pe timpul Mîntuitorului (Ioan 8, 6). Copiii în familia israelită erau consideraţi o binecuvîntare a lui Dumnezeu (Ps. 127, 3-4). Educaţia revenea mamei apoi tatălui. Educaţia trebuie înţeleasă în sensul că aceştia învăţau legea strămoşilor. „Cuvintele acestea să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele cînd şezi în casa ta, cînd eşti pe cale, cînd te culci, şi cînd te scoli, să le legi ca semn la mînă şi să le ai ca o tăbliţă pe fruntea ta” (Deut. 6, 6-7). Educaţia şi instrucţia religioasă trebuia săvîrşită de timpuriu: „deprinde pe tînăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, atunci cînd va îmbătrîni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).