Despre Familie în Noul Testament

Familia – „comoară pe care o purtăm în vase de lut” (II Cor. 4, 7)

 În urma căderii în păcat şi odată cu trecerea timpului, căsătoria şi prin ea înţelegem şi familia pentru că ele sunt strîns legate între ele, a decăzut din starea ei originară, devenind astfel tot mai vagi caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, indisolubilitatea şi monogamia. Cu toate că s-a încercat de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, totuşi Moise nu a putut împiedica divorţul şi nici repudierea, dar a încercat să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial-naşterea de copii. Conform învăţăturii Noului Testament, familia a rămas aceeaşi, schimbîndu-se doar viziunea şi concepţiile despre ea, pentru că Mîntuitorul a ridicat căsătoria la rang de Taină, sfinţind-o prin însăşi prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii.

Hristos a venit „să împlinească legea şi profeţii” (Mat. 5, 17), adică tot ceea ce a întemeiat dintru început, nu a desfiinţat nimic, dimpotrivă a împlinit-o,  desăvîrşind-o. Cei doi nu vor mai fi doi ci unul, „într-un trup” şi această unire a soţilor nimeni nu are dreptul să o rupă „ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”, arătînd prin aceasta unitatea, indisolubilitatea, fidelitatea, comuniunea şi sfinţenia căsătoriei. Această unitate şi sfinţenie îi obligă pe soţi s-o păzească cu multă grijă şi sfinţenie, pentru că căsătoria este „o comoară pe care o purtăm în vase de lut” (II Cor. 4, 7).

Sfîntul Pavel vorbind despre caracterul indisolubil al căsătoriei, ne prezintă căsătoria ca o prefigurare a unirii dintre Hristos şi Biserică, adică după cum Eva a fost creată din coasta lui Adam, care era adormit de Dumnezeu, tot aşa şi Biserica s-a născut din coasta lui Hristos, Cel împuns şi adormit pe cruce. Tot Pavel este cel care ne vorbeşte despre instituirea căsătoriei chiar de la începutul creaţiei prin facerea bărbatului şi a femeii de Însuşi Creatorul: „în Domnul, nici femeia nu e fără de bărbat, nici bărbatul nu e fără de femeie. Căci, precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul vine prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu” (I Cor. 11, 11-12). Cel mai important act în procesul întemeierii unei familii este asocierea a două fiinţe libere pentru a convieţui şi pentru a fi părtaşi la toate, act fără de care nu poate exista familia, nu poate exista nici bărbatul dar nici femeia după cum ne relevă Sfîntul Pavel. Bărbatul şi femeia sunt două fiinţe complementare, şi nu pot exista unul fără altul. Acest fapt a fost aşezat de Dumnezeu chiar de la începutul creaţiei în fiinţa celor doi protopărinţi. Aşadar, Mîntuitorul readuce familia întemeiată prin căsătorie la ordinea iniţială, fiind împotriva poligamiei, fapt ce era la ordinea zilei la evrei: „N-aţi citit – zice El – că Cel ce a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie” (Mat. 19, 4). Astfel Hristos arată că familia trebuie să fie monogamă şi că voia lui Dumnezeu, aceasta a fost de la început, şi să nu existe despărţiri „ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă” (Mat. 19, 5-6). Doar în cazuri de desfrînare este posibilă ruperea unităţii familiei: „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrînare, şi se va însura cu alta, săvîrşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată, săvîrşeşte adulter” (Mat. 19, 9).

În Noul Testament, femeia nu mai este considerată inferioară bărbatului, ci este egală cu el, de aceeaşi cinste cu soţul ei. Conform învăţăturii creştine ortodoxe, la origine vieţii se află „familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă căsătoria”. Familia este inseparabilă de căsătorie, ca şi taină, de aceea este foarte greu să le abordăm separate. Familia nu poate exista, dacă nu va exista mai întîi taina care să unească pe cei doi tineri, la fel şi căsătoria nu poate să existe fără familie care este întemeiată pentru ca în cadrul ei să se poată naşte copii. Astfel familia ia naştere din căsătorie.  Ea este asemănată cu Sfînta Treime în ceea ce priveşte caracteristicile: unitatea, egalitatea şi iubirea desăvîrşită. Chiar de la începutul creaţiei Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva în rai ca să trăiască în comuniune de iubire.

Iubirea este cea care stă la baza întemeierii unei familii şi nimic nu poate ţine pe cei doi soţi unul lîngă altul decît ea. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre comuniunea dintre soţi ca chip al lui Dumnezeu. Familia este, conform învăţăturii părintelui Stăniloae, reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare. „Comuniunea, zice părintele – este darul cel mai de preţ, fiind coordonata fundamentală a Sfintei Treimi. Familia este un dar care-şi are originea în Sfînta Treime. Suflînd suflare de viaţă, Dumnezeu face după chipul Său, natura umană, adică familia. Cînd bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pămîntesc ci Chipul lui Dumnezeu Însuşi”. Acest dar al lui Dumnezeu avem datoria să-l păstrăm cu mare sfinţenie, şi să nu permitem nimănui de a distruge acest aşezămînt dumnezeiesc. Prin căsătorie, soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt, astfel: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeie necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 14). Bărbatul şi femeia trebuie să întreţină în familie o atmosferă de pace şi bună înţelegere pentru a bineplăcea lui Dumnezeu, mulţumind pentru toate Lui „în psalmi, în laude şi cîntări duhovniceşti” (Col. 3, 14).

Aceasta trebuie să fie familia creştină, o comunitate unde domină dragostea şi binecuvîntarea lui Dumnezeu, unde soţii se dăruiesc unui altuia reciproc prin dragoste jertfelnică, asemenea lumînărilor care ard, se jertfesc şi această familie o putem compara cu casa zidită pe stîncă, care nu va putea fi distrusă de nimic primejdios, pentru că în ea domneşte Duhul lui Dumnezeu, duh „de viaţă purtător”.