Despre viaţa în doi

Capul femeii este bărbatul, iar capul bărbatului şi femeii care sunt mădulare în parte al trupului tainic al lui Hristos este Însuşi Mîntuitorul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu. Prin aceasta putem arăta că de o fiinţă e capul cu trupul, ceea ce înseamnă că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, şi nicidecum nu este mai prejos Fiul decît Tatăl. Femeia este condusă de bărbatul său precum şi Hristos de Tatăl Său. Înţelegem supunerea femeii faţă de bărbat nu ca o inegalitate în drepturi, ci ca o consecinţă a căderii din rai a strămoaşei Eva. Această stare şi-a creat-o însăşi femeia. Totuşi, supuşenia femeii este a unei femei, care este liberă şi are aceiaşi cinste ca şi bărbatul său. Ne putem întreba, de unde această supunere a femeii faţă de bărbat? Şi ca răspuns la această întrebare putem aduce versetul Scripturii din Facere 3, 16: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpîni”.

Constatăm că la început cînd a fost adusă la fiinţă femeia aceasta nu a fost supusă îndată bărbatului, ci în urma căderii în păcat femeia a fost pusă sub stăpînirea bărbatului. De aceea putem spune ca şi apostolul Pavel în epistola sa către Efeseni 5, 23-24 că: „după cum şi Hristos este cap şi Mîntuitor şi cîrmuitor al Bisericii, tot aşa şi bărbatul este dator să fie faţă de femeia lui”. Taina dintre bărbat şi femeie conţine în sine taina dintre Dumnezeu şi creaţie. După cum creaţia este de la Dumnezeu şi nu invers, şi este pentru El şi nu El pentru el, fiind supusă lui Dumnezeu şi nu Dumnezeu se supune creaţiei. De asemenea, şi femeia este luată sau creată din bărbat, pentru bărbat ca să fie de ajutor şi supusă bărbatului. La fel cum creaţia trebuie să ajungă prin har la starea dumnezeiască, de asemenea şi femeia nu trebuie să rămînă la starea care este, ci prin har să devină ceea ce este bărbatul.

Putem spune că nunta este o legătură a celor doi care trebuie să fie susţinută şi să crească spre veşnicie cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Bărbatul este conducător pentru că îndeplineşte funcţia capului, şi totuşi şi femeia este şi ea conducătoare în lipsa bărbatului fiind locţiitorul lui. Se cere ca în căsnicie să fie sinceritate adîncă şi curăţie din partea ambilor soţi, dar şi împreuna slujire pentru că Duhul Sfînt să-i transforme pe cei doi un trup şi un duh, pentru ca aceştia să devină mădulare în parte al trupului tainic al lui Hristos. Este foarte important ca soţul să conştientizeze, că prin femeie dobîndeşti copii şi ea te face tată, de aceea dator este bărbatul să fie blînd faţă de soţia lui. Iubirea soţiei este şi ar trebui să fie cea mai preţioasă virtute dintre toate. Nu este atît de uşor să păstrăm această iubire, curată sau nealterată de aceea este necesar ca ambii soţi să aibă răbdare unul cu altul, timp, înţelegere, etc. Este nevoie ca fiecare dintre soţi să-şi asume greutăţile celuilalt chiar dacă acestea par banale de multe ori totuşi fără această purtare de grijă şi de asumare a problemelor nu poate exista dragoste jertfelnică, şi soţii nu pot deveni un trup.

Viaţa familială duce o luptă aprigă împotriva duhurilor răutăţii, iar pentru a cîştiga această luptă este nevoie să avem multă smerenie ca să putem birui cu harul lui Dumnezeu. În afară de smerenie soţii trebuie să tindă spre desăvîrşirea lor. Este nevoie ca bărbatul să ajute femeia să se despătimească, iar femeia să facă aşişderea. Aceasta este adevărata dragoste între soţi cînd fiecare lucrează la mîntuirea celuilalt, şi nu pun în faţă „eul” său propriu. Astfel căsătoria ne oferă şi posibilitatea vieţii de mucenicie, a lepădării de sine, de egoism şi de dobîndire a răbdării, şi preocupării de mîntuirea celuilalt.  Pe primul plan în cadrul familiei este şi e imperativ să fie, pacea şi buna înţelegere între soţi, pentru că atunci cînd omul este în regulă înlăuntrul său, toate merg bine în afară. Asemenea se întîmplă în relaţiile între soţi, atunci cînd aceste relaţii sunt bune, toate celelalte merg bine.

Nevoinţa în căsătorie este ca cei doi să se înţeleagă şi să dobîndească acelaşi cuget – „cel al lui Hristos”. Un rol important pentru obţinerea acestui cuget este postul şi rugăciunea, care au puterea să-i întărească în lupta cu patimile şi dobîndirea virtuţilor. Spre rugăciune ne îndeamnă şi Sfîntul Apostol Pavel, care ne spune în epistola întîi către tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Astfel, Apostolul se adresează prin tesaloniceni tuturor oamenilor. Este necesar pentru cei căsătoriţi ca să se înfrîneze o anumită perioadă de timp pentru a se putea bucura şi gusta din dulceaţa rugăciunilor din timpul posturilor. Esenţa căsătoriei constă într-o unire cu adîncul celuilalt, iar mîntuirea familiei este sau depinde de capacitatea de jertfă şi renunţare a membrilor ei credincioşi. Nunta în aspectul ei trupesc, nu este un scop în sine, ci este un mijloc pentru ca omul să ajungă la unirea cu Dumnezeu.

Nunta s-a rînduit după două principii şi anume:

a)         ca să dobîndim întreaga înţelepciune;

b)        ca să devenim părinţi;

Mai presus dintre aceste două principii, este întreaga înţelepciune. Prin aceste principii, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne arată că se realizează asemănarea cu Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie ca mai întîi omul să lupte cu patimile şi să cîştige întreaga înţelepciune pentru ca mai apoi să poată deveni părinte. Doar prin înţelepciune care nu poate fi dobîndită decît prin experienţă omul poate să educe pe proprii săi copii precum şi cei încredinţaţi lui.

Datoria soţilor este ca fiecare să dobîndească întreaga înţelepciune şi respectul unul faţă de altul. Ei trebuie să conştientizeze că nu-şi mai aparţin lor, ci fiecare celuilalt. Trupul bărbatului nu mai este al bărbatului, ci al femeii de aceea soţii sunt datori să păzească ceea ce este al altuia. Toate acestea nu se pot realiza decît prin dragoste, prin dăruire de sine care se dăruieşte totalmente celuilalt. Despre aceasta ne relevă Sfîntul Apostol Pavel în epistola I Corinteni (7, 3-4): „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” şi continuă zicînd: „Femeia nu este stăpînă pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia”. Prin aceasta ne arată că Dumnezeu a dat bărbatului şi femeii adevărata egalitate şi cinste între ei. Prin familie înţelegem unitate ce se realizează prin unirea bărbatului cu femeia prin Taina Sfintei Căsătorii. Conform învăţăturilor Sfintei Scripturi, Dumnezeu a creat bărbat şi femeie, deci omul este o fiinţă dualistă, adică creat din unirea masculinului şi femininului, care sunt strîns legate între ele. Doar împreună bărbatul şi femeia alcătuiesc umanitatea completă, deplină.

În cartea Facerii ni se relatează că Dumnezeu a văzut că „nu e bine să fie omul singur” (Facere 2, 18), de aceea au hotărît să facă pe Eva zicînd: „să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Nici Dumnezeu nu este o singură persoană pentru că iubirea este desăvîrşită sau totală în numărul Treimii. Aşa şi bărbatul nu este omul deplin, dacă nu se uneşte cu femeia sa formînd un trup şi un cuget. Această unitate a soţilor este definitivă şi complementară care atrage după sine seriozitate, şi responsabilitate precum şi respect a unuia pentru altul. Unitatea celor doi presupune şi jertfelnice reciprocă în care fiecare dintre soţi se sacrifică, se jertfeşte pentru binele celuilalt, pentru mîntuirea amîndurora.

În viaţa de familie cei doi căsătoriţi, trebuie şi e necesar să se ajute, ca să poată depăşi diversele probleme care pot apărea şi anume: psihice, biologice, profesionale, etc. De fapt prin aceasta se poate verifica adevărul şi statornicia unei relaţii, iar dacă nu au ajuns la această măsură înseamnă că mai este nevoie de luptă şi de lepădare a egoismului propriu. Dreapta nevoinţă a celor doi în acest caz sporeşte dragostea duhovnicească dintre ei, căci prin nevoinţă cei doi dobîndesc dragostea lui Hristos, pe care apoi şi-o comunică reciproc, şi aceasta este singura dragoste adevărată, căci dragostea cea adevărată se naşte din întreaga înţelepciune, iar din această dragoste izvorăsc mii de bunătăţi.