Suspinul unui tată

Când ai plecat în lumea mare,

Copilul meu iubit,

Mi se părea că ești o floare

Aici, în rai sădit.

Din ochii tăi udați de rouă,

Pe fața ta de crin,

Curgeau tot două câte două

Petale de rubin.

Iar perii tăi lăsați pe spate

Ca cetina de brad

Mi se păreau, iubite frate,

Că-s frunze care cad.

Cu trupul fraged de mlădiță

Copilul meu sărman,

Mi se părea că ești o viță,

Un chedru din Liban.

Un trandafir erai, copile,

Un înger din Sion,

Căci te-ai hrănit atâtea zile

Cu mană din Ermon.

Pe mintea-ți albă de hârtie

N-aveai nimica scris,

Păreai o floare de pustie,

Copil din paradis!

Aveai o inimă curată

Și gând nevinovat,

În care încă niciodată

Păcatul n-a intrat.

Și, vai, de câte negre gânduri,

Copile, te-am ferit,

Și bucurii în câte rânduri

Cu tine-am împărțit!

Apoi de câte ori în mine,

Dureri și scârbe-am strâns,

Cât m-am rugat eu pentru tine

Și cât de mult am plâns!

C-am vrut să fii o lumânare,

Buchet de trandafiri,

Aprinsă pentru fiecare

Sub zid de mănăstiri.

Un crin am vrut să fii anume,

O, tu, copilul meu,

Să nu te rupă cei din lume,

Să crești lui Dumnezeu!

Căci eu sunt primul tău părinte,

Eu, care te-am adus

Prinos de dragoste fierbinte

Pe-altarul lui Iisus.

Așa te-ai dus în lumea mare,

Copilul meu iubit…

Și cât am plâns noi la plecare,

Ce greu ne-am despărțit!…

Că nu atâta despărțirea

Atunci mă chinuia,

Cât mai ales vedeam pieirea

Ce-n lume te-aștepta.

Căci o furtună fără seamă

De lângă noi te-a dus,

Departe-n lume, fără mamă,

Departe de Iisus!…

Dar cine te-a-nșelat, o, frate,

Ce om vrăjmaș te-a frânt?

Unde-ai căzut, în ce păcate,

În care trist pământ?

Ce vânturi iuți, ce brume grele

Așa te-au veștejit?…

O, unde-s lacrimile mele

Și tu, copil iubit?

O, floare plină de petale,

Ce-ndată ai spus!

O, cum te-ai scuturat pe cale

Departe de Iisus!

O, cine ți-a luat averea,

Copile-ndepărtat?

Ce om ți-a jefuit puterea

Și cum de m-ai uitat?

Aș vrea să vii la mine-ndată,

O, tu, copilul meu,

Să te mai văd măcar o dată,

Să-ți spun de Dumnezeu!

Să-ți curăț mintea ta de gânduri,

Să plângem amândoi,

Precum făceam și-n alte rânduri

Când petreceai cu noi.

Să-ți văd privirea ta și fața

Schimbate de păcat,

Căci n-ai voit să-mi ții povața,

Căci nu m-ai ascultat.

O, nu te rușina de mine

Pentru greșeala ta,

Mi-i dor, m-i dor acum de tine,

Te rog nu mă uita!

Te-aștept, te chem cu glas de tată,

O, vino, fiu pierdut,

Ca să mai vezi măcar o dată

Pe cel ce te-a crescut!

Sursa: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Versuri Duhovnicești.