Biserica slujitoare

Întreaga activitate a Domnului Iisus Hristos e îndreptată asupra omului şi a lumii, e îndreptată în direcţia slujirii oamenilor şi a lumii. Aceasta înseamnă că şi Biserica de El întemeiată, ca instrument al Său de lucru în istoria lumii, nu poate avea alt rost decât acela de a fi slujitoare a credincioşilor, a oamenilor şi a lumii. Biserica este singura instituţie care cuprinde divinul şi umanul. E aşezământul prin care divinul răzbate în sfera umanului şi umanul intră în comuniune conştientă cu divinul. Biserica e chiar unirea într-o singură entitate a supranaturalului cu naturalul, a transcendentului cu imanenţa, a veşniciei cu vremelnicia, a lui Dumnezeu cu credincioşii, păstrându-şi fiecare realitatea în prezenţa însuşirilor specifice. Biserica e comuniunea prin Har a Sf. Treimi cu credincioşii şi a acestora cu Dumnezeul Treimii. Primul pas în direcţia îmtemeierii Bisericii s-a făcut prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Întruparea exprimă pătrunderea lui Dumnezeu în condiţia fiinţei umane, punându-se, astfel, bazele Bisericii latente, potenţiale.

Ca realitate actuală, Biserica ia naştere la Cincizecime, când câteva sute de suflete au primit Cuvântul şi s-au botezat. E momentul solemn când lumea îl întâlneşte pe Dumnezeu sub chipul Celui ce-i dă un impuls puternic în sensul de a cunoaşte şi de a se desprinde de o lume a păcatului şi a se îndrepta în mod organizat spre o lume nouă, cu un destin nou, spre un nou viitor, spre Hristos. Misiunea principală a Bisericii nu poate fi alta decât a slujirii, şi anume, a slujirii vieţii. Biserica e singura instituţie care are privilegiul şi misiunea de slujire a vieţii în complexitatea ei, prin valorificarea întregii sale puteri morale şi spirituale în folosul credincioşilor, al vieţii şi al mântuirii. În timpul nostru, când societatea e nestatornică, Biserica e tot mai conştientă de misiunea ei, care constă în slujirea dezinteresată a credincioşilor. Şi cum ar putea fi altfel, când însuşi întemeietorul Bisericii nu şi-a conceput activitatea decât în termenii de slujire? Fiul Omului nu a venit să fie stăpân. „Căci Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45); „Eu în mijlocul vostru sunt, dar ca unul care slujeşte” (Luca 22, 27).

Într-adevăr, întreaga activitate a Mântuitorului este o continuă slujire. Slujire e întruparea, în sensul că deși Dumnezeu, Fiul a luat trup omenesc spre a intra în contact cu oamenii și fizic, în vederea ajutorării lor directe, nu numai la distanță. Slujire a fost activitatea Sa misionară, prin conţinutul ei de mare măreţie. Fapte de slujire au fost, de asemenea, vindecările, minunile, semnele, suferinţele, moartea şi învierea. Toate acestea le-a săvârşit Domnul exclusiv în folosul oamenilor. Nu numai al oamenilor din vremea vieţii Sale pământeşti, ci pentru noi toţi, oameni din toate locurile, din toate timpurile. După înălţarea la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt, Domnul Iisus o împlineşte în mod obişnuit, prin intermediul Bisericii. Cum îşi exercită Biserica activitatea slujitoare?

În primul rând prin propovăduire și cult. Prin predici, Biserica slujește credincioșilor transmițându-le învățătura despre viața cea adevărată, creștină, viața spiritual-comunitară, despre idealul împărăţiei lui Dumnezeu, ideal a cărui înfăptuire urmează să fie realizată aici, în istorie, în lume şi pe pământ de credincioşi, în strânsă colaborare cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii de bine din lume. Împărăţia lui în lume, pe pământ constă în credinţă, în curăţenie, în dreptate, cinste, iubire fraternă, muncă cinstită, toate izvorâte din dragoste şi libertate. Acestea formează zestrea omului credincios, cu care pleacă spre Ceruri. „Pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Romani 14, 17), ea „nu stă în cuvânt, ci în fapte” (I Corinteni 4, 20). Aceasta este ţinta către care Biserica îndreaptă, prin propovăduirile ei, privirea şi eforturile credincioşilor. Felul acesta măreţ angajează toate eforturile credincioşilor, nu numai pe cele religioase, dar şi pe cele desfăşurate în toate compartimentele activităţii pozitive. Înseamnă că pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu sunt necesare nu numai practicile religioase, dar şi toate celelalte activităţi creatoare ale fiilor Bisericii, şi adăugăm, ale tuturor celorlalţi oameni, dacă sunt conforme binelui.

Prin predică, Biserica îi ajută pe credincioşi să înţeleagă că fără o înnoire a vieţii lor, nu se poate ajunge la idealul propus: împărăţia lui Dumnezeu. Predica ne învaţă, de asemenea, că pentru înfăptuirea măreţului ideal e nevoie de credinţă puternică, de frământări, de luptă, de o mare capacitate de rezistenţă şi suferinţă. Spiritul care animă întreaga propovăduire a Bisericii înseamnă trăire în credinţă, încordarea puterilor, perseverenţă, dragoste dăruită, bărbătească chemare la eforturi în slujba nobilei cauze care este atât de scumpă şi necesară pentru fiecare dintre noi. Prin predică, prin slujitorii ei, Biserica ne învaţă să vedem în faţa fiecărui om faţa lui Hristos, ne învaţă să preţuim lumea ca operă a lui Dumnezeu. Cunoscând că omul este fiu al lui Dumnezeu şi frate cu noi, ne obligă să ne întoarcem privirile şi dragostea dinspre noi spre cel de lângă noi. Şi atunci, ce credincios ar mai putea trece indiferent pe lângă aproapele, mai ales când este în necaz, ştiind că ne priveşte Hristos însuşi? Şi ce credincios ar putea asista pasiv la nedreptăţirea şi înjosirea feţei lui Hristos? Pe de altă parte, dacă avem conștiința că lumea e opera lui Dumnezeu, iar omul e creație perfectibilă, nu desăvârșită, vom participa cu hotărâre la toate inițiativele luate pentru înfrumusețarea și ameliorarea lui, a omului. Prin propovăduire, Biserica formează la ascultători nu numai conştiinţa apartenenţei la societate şi la lume, dar şi simţul responsabilităţii pentru ceilalţi, pentru întreaga realitate, pentru viitorul societăţii.

Dar Biserica slujeşte credincioşilor nu numai prin propovedanie, ci şi prin cult. Opera de cult e ansamblul mijloacelor de care se foloseşte Biserica în vederea aducerii şi păstrării păstoriţilor în comuniune cu Dumnezeu. Centrul cultului este Domnul nostru Iisus Hristos, prezent sub smerenia cuvântului şi a elementelor Sfintelor Taine, în frunte cu Sf. Liturghie. Cultul, şi în primul rând Sf. Liturghie, e actualizarea Domnului Hristos în scopul de a parcurge cu fiecare credincios și cu întreaga comunitate drumul străbătut de Iisus, în direcția înduhovnicirii, până la transfigurare. Mersul Lui împreună cu noi prin istorie e asociat cu un continuu transfer de putere (energie) dinspre El înspre noi, din umanitatea Lui transfigurată în fiinţa noastră netransfigurată. Pe calea aceasta primim puteri noi pentru viaţă şi suntem în stare să realizăm efectiv o viaţă nouă, plăcută lui Dumnezeu. Dacă predica ne dă învăţătură despre viaţă, Cultul Sf. Taine ne dă puterea necesară transpunerii în faptă a acestei învăţături. Dacă prin propovăduire, Biserica slujeşte credincioşilor punându-le în faţa conştiinţei datoriile fundamentale ale vieţii, prin Cult, prin Sf. Taine, ea le slujeşte în înţelesul că îi sfinţeşte, adică îi eliberează de păcat, de egoism, de ură, de tirania ispitelor. Conştientă de datoria sa de a împlini în mod consecvent măreţele porunci ale Domnului, care nu sunt altceva decât porunci ale vieţii, Biserica, prin lucrarea ei, le împlineşte.

Biserica, însă, nu-şi poate limita slujirea omului numai la propovăduire şi cult, la activitatea spirituală. Societatea noastră se confruntă astăzi cu multe probleme sociale, economice etc. Sunt atât de multe şi complicate aceste probleme, încât pentru rezolvarea lor e necesară o uriaşă concentrare şi lucrare de forţe, de la care Biserica nu poate lipsi. Cei care se străduiesc pentru schimbarea societăţii, a omului e necesar să cunoască mila şi dragostea lui Hristos pentru omul întreg, suflet şi trup. Omul este un suflet într-un trup şi un trup cu suflet, unite într-o fiinţă pe care Dumnezeu aşa o cunoaşte, o iubeşte şi o voieşte, precum atât de armonios a alcătuit-o.

Timpul pe care îl parcurgem cere o societate nouă, un om nou, un om sănătos, curat, cinstit, instruit, muncitor, cunoscător al problemelor vremii, dar în acelaşi timp şi de o înaltă ţinută morală. Omul nou pe care îl cere vremea noastră, trebuie să fie nu numai bun cunoscător al problemelor actuale, dar şi practicant consecvent al sincerităţii şi veracităţii, al conştiinciozităţii şi perseverenţei, al curajului şi al cinstei, al respectului şi al răspunderii pentru alţii, al dragostei de oameni, de patrie şi Biserică. Biserica a contribuit esențial la formarea și activarea unor asemenea virtuți, menite să ridice viața pe o treaptă superioară de frumusețe și noblețe creștină. Dar de data aceasta, datorită și circumstanțelor actuale, parcă are o chemare specială în a-şi aduce contribuţia la cerinţele vremii, prin exemplul viu şi perseverent al credincioşilor în frunte cu ierarhia. Prezenţa în comunitate a credincioşilor în toate compartimentele vieţii sociale poate constitui un bun mijloc de înrâurire pozitivă asupra semenilor, asupra mediului social.

În lucrarea contra neînţelegerilor, pentru instaurarea păcii şi a bunei înţelegeri, Biserica, prin slujitorii ei, îşi aduce de asemenea o importantă contribuţie, folosind mijloacele care îi stau la îndemână, ca de exemplu: promovarea învăţăturii că toţi suntem fiii lui Dumnezeu, orice om este o fiinţă sacră faţă de care nimănui nu-i este îngăduit să se poarte decât cu respect şi dragoste; promovarea concepţiei potrivit căreia toate popoarele sunt voite de Dumnezeu şi, în consecinţă, toate au, în mod egal, dreptul la viaţă, la independenţă şi libertate; sprijinirea acelor factori care creează şi susţin curentul de opinie menit să denunţe şi să combată pe toţi cei ce, pe faţă sau în ascuns, pun la cale fărădelegi ca vărsări de sânge, furturi, înşelăciuni sau urmăresc nedreptăţi avantajoase pentru ei, dar dezavantajoase pentru ceilalţi oameni. Pentru combaterea rasismului, Biserica poate contribui solidarizându-se şi susţinând energic pe toţi cei care denunţă, înfierează şi luptă pentru înlăturarea definitivă a acestui flagel.

În structura poporului nostru, pacea reprezintă un deziderat al modului de a fi şi de a exista, nu numai ca o stare de ne-beligeranţă, ci ca un ideal de activitate umană la cel mai înalt nivel. De aceea, pentru noi, creştinii, pacea e o stare de rugăciune, fericită, divină. Mântuitorul a oferit pacea Sa oamenilor: „Pacea Mea dau vouă, Pacea Mea las vouă”, atât de necesară vremii noastre, într-o lume atât de tulburată şi neliniştită. De aceea toate slujbele bisericeşti şi, în special, Sf. Liturghie încep: „Cu pace Domnului să ne rugăm”. Este o poruncă dumnezeiască adresată cu insistenţă sufletului creştin, pentru importanţa imensă pe care o are în dezvoltarea valorilor umane şi în mântuirea sufletului.

Chemată să fie corabia mântuirii, Biserica noastră ortodoxă nu a neglijat şi nici nu neglijează latura de activitate umană, căci în caz contrar, unirea Domnului cu firea omenească, întruparea Sa nu s-ar raporta decât la unele din aspectele vieţii şi nu la viaţa în complexitata ei. De aceea, în afară de slujirea ei spirituală, pe care o desfăşoară în mod normal prin preoţi şi ierarhi, Biserica a fost şi rămâne prezentă în societate prin strădania comună pentru înlăturarea mizeriei, a suferinţei, sărăciei, a bolilor şi a ignoranţei, pentru binele tuturor. Am putea spune că Biserica Ortodoxă, prin slujitorii săi, preoţi şi mireni, este purtătoarea misiunii sociale, unde cuvântul predicat se transformă în faptă.

Biserica Ortodoxă, prin arhiereul şi preotul creştin ortodox, nu a fost, şi nici nu va fi decât slujitoarea lui Hristos şi a neamului, spre fericire şi mântuire. Motivul pentru care Biserica nu-şi poate limita slujirea este iubirea, iubirea creştină şi patosul dăruirii nelimitate în slujba oamenilor. Iubirea creştină este iubire la modul divin: adică e iubire care se răsfrânge asupra tuturor fară deosebire, fară a pretinde ceva, şi în primul rând asupra celor care au nevoie de ajutor. Iubirea este ieşirea din cercul îngust al sferei individuale, particulare, egoiste spre ceilalţi, scoaterea lor din izolare, din blazare, din robia păcatului şi a patimei; este stabilirea comuniunii cu ei, o recuperare a lor. Iubirea creştină e promovarea celorlalţi la rang de subiecţi capabili să slujească la rândul lor altora în spiritul aceleiaşi iubiri. Iubirea creştină cere să iubim pe aproapele nostru nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta şi cu adevărul, cum ne îndeamnă Sf. Ioan: „Fiii mei, să nu iubim numai cu vorba din gură, ci şi cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3, 18). Aceasta înseamnă că iubirea noastră trebuie să fie activă, practică, adică să se concretizeze în fapte bune de iubire, fapte creştineşti, care să izvorască din iubire.

Oriunde se pune la cale şi se realizează un bine, oriunde se duce lupta împotriva nedreptăţilor, a sărăciei, a foamei, bolii, ignoranţei, necinstei, acolo e prezent activ şi Hristos Domnul. Unde e prezent Hristos, însă, acolo trebuie să fie şi mărturisitorii Lui, credincioşii. Să fim prezenţi nu formal, nu doar fizic, nu ca să facem un act de prezenţă, ci să fim lângă Iisus, împreună cu El, cu întregul nostru potenţial moral şi spiritual, cu tot elanul şi cu toată capacitatea noastră de jertfa. A fi împreună cu Hristos înseamnă a sluji împreună cu El oamenilor.

În Simbolul credinţei se arată că Biserica e una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Dar la aceste însuşiri sfinte putem adăuga şi atributul de „slujitoare”. într-adevăr, vremurile pe care le trăim scot la iveală această însuşire a Bisericii, care nu e mai puţin constructivă decât celelalte. Ba, am putea spune că celelalte însuşiri ale Bisericii îşi găsesc deplina lor justificare în activitatea slujitoare. Biserica e una nu numai pentru că unul este întemeietorul ei, dar și pentru că una e misiunea ei, aceea de a sluji, și aceasta nu o poate face deplin decât prin unirea într-o singură voință a tuturor forțelor de care dispune. E sfântă nu numai pentru că sfânt e întemeietorul ei, dar şi pentru că sfinţenia exprimă eliberarea de egoism, eliberare care constituie condiţia esenţială a slujirii oamenilor. Sobornicitatea nu arată numai plenitudinea mijloacelor mântuirii, dar exprimă şi chemarea Bisericii de a sluji prin toţi fiii ei tuturor oamenilor. Apostolicitatea, de asemenea, exprimă nu numai obligaţia bisericii de a propovădui învăţătura Mântuitorului aşa cum ne-a fost transmisă de Sf. Apostoli, dar şi chemarea Bisericii de a merge mereu la „neamuri”, de a fi mereu prezentă în nevoile şi necazurile lor şi de a-i sluji şi ajuta.

Slujirea Bisericii practicată prin propovăduire şi cult e de mare importanţă. E metoda prin care credinciosul este lămurit, luminat asupra adevărurilor de credinţă, asupra comuniunii lui cu Dumnezeu, asupra scopului şi valorii vieţii, asupra a ceea ce trebuie să creadă şi să facă, după cum e de mare importanţă ca un credincios să fie eliberat din robia păcatului, a egoismului şi să primească putere pentru o viaţă nouă, creştină. Formarea unui credincios bun înseamnă slăbirea şi, deci, înfrângerea răului măcar în persoana lui. Făcând tot mai mulţi oameni biruitori ai răului, Biserica slujeşte vieţii, în sensul că dezorganizează şi reduce tot mai mult puterile răului, asigurând totodată căi libere pentru răzbaterea binelui. Lucrarea Bisericii este permanent asociată lui Hristos-Omul, căci ori de câte ori vorbim de Biserică, ne referim simultan şi la corpul ei (Hristos), la prezenţa organică a Mântuitorului în lucrarea-i sfinţitoare, învăţătoare şi ocârmuitoare. Cap fiind Bisericii, iar aceasta trupul Lui, gândirea şi lucrarea Bisericii trebuie să fie determinată de El, iar Iisus trebuie să poată folosi mădularele, adică pe slujitorii ei, aşa cum capul impune membrelor. Viaţa şi lucrarea Bisericii sunt, aşadar, prelungirea firească a lui Hristos în istoria ei, a cărei lucrare se îndeplineşte sub cârmuirea şi ocrotirea lui Iisus Hristos.

Pentru aceasta, Biserica nu poate fi învinsă, nici anulată şi nici îngenuncheată de adversarii săi. Ea este singura care are harul lui Dumnezeu, este garanţia sufletului nostru care, după cum afirmă Berdeaev, este singurul care se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Lucrarea actuală a Bisericii, care se intensifică permanent, trebuie să fie cu adevărat un izvor de bucurii, de mângâiere şi întărire, de revărsare a darurilor lui Dumnezeu asupra credincioşilor, slujind cu iubirea lui Hristos în chip dezinteresat oamenilor. Şi numai slujind cu dragoste, în chip cu totul dezinteresat oamenilor, vom fi îndreptăţiţi să ne numim fiii lui Hristos. Ai lui Hristos, cel care a venit nu „ca să i se slujească, ci ca El să slujească” credincioşilor, oamenilor, lumii.

Sursa: Preot Ion Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om.