Mărturia Ortodoxiei în societatea modernă

Ortodoxia este icoana adevărului veşnic al lui Hristos în istorie. În epoca globalizării economice şi sociale, ea nu este religia majoritară în lume sau în sânul celor mai prospere so­cietăţi de pe planetă. Cu toate acestea, credinţa ortodoxă este prezentă astăzi pe toate continentele. Purtând în fiinţa ei divino-umană experienţa comuniunii, Biserica oferă lumii slujirea ei spirituală prin diaconie şi frăţietate, iubire şi respect pentru toţi oamenii şi pentru întreaga creaţie. În era informaţională, ea îşi hrăneşte învăţătura din comoara netrecătoare a Evangheliei, mărturie a lui Hristos cel răstignit şi înviat. În pluralitatea dis­cursurilor aflate în permanentă schimbare, vocea Ortodoxiei păstrează fidelitatea faţă de moştenirea biblică, apostolică şi pa­tristică, trăită în sânul comunităţii de credinţă, fără a uita să ci­tească şi să recitească semnele timpului şi să reînnoiască speranţa.

Prin credinţa ei vie, Biserica aduce astăzi inconfundabila ei mărturie spirituală, astfel încât mesajul transmis lumii să nu fie niciodată o învăţătură încremenită sau o ideologie. Comunicarea eclesială este comunicabilă şi împărtăşibilă. Hris­tos însuşi spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Iar viața înseamnă comuniune. Sfântul Duh lucrează prin har această actualizare a actului fondator al comunicării bisericeşti, în faţa modernităţii de azi, precum în faţa altor modernităţi, de­venite deja tradiţionale, Duhul revarsă mereu modernitatea nemuritoare a firii umane deplin îndumnezeite în Iisus Hristos. De aceea comunitatea bisericească poate infuza culturii din zilele noastre energia apelor vii prin intermediul experienței autentice a comuniunii divine. Biserica este un trup viu care oferă răspunsuri noi unor probleme noi. „Viaţa din această lume n-a fost niciodată simplă. Când ne străduim să judecăm viitorul, sentimentul care ne vine adesea în suflet este nesiguranţa, până nu devine panică. Putem avea compasiune pentru această nelinişte, însă nu trebuie să cădem pradă unor sentimente pre­ponderent ostile faţă de lume. A ne adresa lumii ca lucrare creştină nu trebuie să degenereze într-un verbalism agresiv care să se impună înaintea altora, încercând să facem prozelitism, împotriva libertăţii. Un astfel de act autoritar s-ar putea numi marketing comercial sau imperialism ideologic, însă nu va fi niciodată o adevărată atitudine creştină (…), limbajul Bisericii trebuie să rămână o invitaţie, iar nu să fie impus. Mai mult, el trebuie totdeauna să favorizeze dialogul şi nu monologul”.

Considerăm potrivit să subliniem, în acest context, câ­teva aspecte ale comunicării eclesiale prin care Ortodoxia aduce mărturie despre credinţa sa vie.

Liturghia, comunicare şi comuniune. Sinteză a lim­bilor pentru comunicarea credinţei, Liturghia ortodoxă este, prin excelenţă, modelul comunicării pentru comuniune. În rugăciune iradierea Duhului Sfânt comunică poporului dreptcredincios puterea mântuitoare a lui Hristos şi iubirea lui Dumnezeu-Tatăl. Există în Liturghie o comuniune a Cuvântului dumnezeiesc, săvârşită prin cântări şi citiri sfinte. Această co­municare solemnă a Cuvântului, vestire şi împlinire a Evanghe­liei, conduce către Sf. Euharistie, incorporarea reală în Hristos a comunităţii bisericeşti. Însă Liturghia euharistică nu este paralelă cu Liturghia cuvântului, ci este de fapt eshatologizare cuvântului istoric, vocea lui Hristos istoric, vocea Scripturii sfinte care a ajuns până la noi, nu doar ca „învăţătură”, ci ca viaţă şi fiinţă care trece dincolo de veacuri.

„Credincioşii nu vin la Biserică pentru a asculta o ex­punere teoretică – fie că este vorba de o definiţie infailibilă sau multiplele interpretări oferite de teologi – ci pentru a primi, în rugăciune, puterea mântuitoare a lui Dumnezeu. Comuniunea proprie Bisericii nu poate fi obiectul unei contemplaţii estetice sau al unei speculaţii abstracte, ea trebuie să fie un mod de întrajutorare a credincioşilor, întemeiat pe rugăciune, pentru nevoile lor concrete cele mai diverse; este o experienţă comună a prezenţei şi ajutorului lui Dumnezeu resimţite datorită căldurii deosebite realizate în iubirea reciprocă”.

Iar conştiinţa unităţii în rugăciune este întărită de sche­mele unificate ale Liturghiei ortodoxe, în pofida diversităţii limbilor şi particularităţilor locale. Aceeaşi celebrare reuneşte credincioşii de pretutindeni în cadrul jertfei de laudă și comuniune. În faţa unei culturi moderne de tip caleidoscopic, predispunând la scepticism şi îndreptată către postularea absurdităţii existenţei, Liturghia redă sensul vieţii prin concentrarea pe „unicul necesar”. Numai în Dumnezeu omul şi lumea întreagă îşi regăsesc raţiunile lor veşnice.

Comoara Tradiției patrictice. Dacă roada viețiii eclesiale este comuniunea euharistică, sfânta teologie primește și cultivă florile discursului credinței. Cugetarea Sfinților Părinți ai Bisericii este o teologie mărturisitoare, duhovnicească, legată indisolubil de viața comunității de credință. Dogmele, canoa­nele, imnele liturgice precum şi tratatele dogmatice sau ascetice nu sunt decât inflorescenţa comuniunii euharistice. Tradiţia este mărturia continuă a lucrării Duhului Sfânt în Biserică; prin mi­jlocirea Tradiţiei conţinutul credinţei este transmis integral, pentru că experienţa Bisericii nu ar putea fi niciodată epuizată prin formulări discursive, ci doar precizată şi protejată.

Vorbind despre teologia isihastă din secolul al XIV-lea, George Florovsky exprimă fidelitatea ortodoxă faţă de credinţa primită de la Sfinţii Apostoli printr-o întrebare retorică: „Ac­centul pus de obicei pe cele «şapte sinoade ecumenice» nu este, în realitate, cel mai potrivit atunci când se tinde, cum se întâmplă în mod obişnuit, să se limiteze autoritatea spirituală a Bisericii la primele opt veacuri, ca şi cum «secolul de aur» ar fi trecut, iar noi ne găsim deja acum într-un secol de fier, cu mult inferior ca vitalitate şi autenticitate spirituală (…). Caracterul Bisericii ortodoxe răsăritene s-a schimbat într-un anumit mo­ment determinat al istoriei, în asa fel încât dezvoltarea ulte­rioară ar fi de o autenticitate şi o importanţă mai scăzute sau nu ar mai avea nici o autoritate?”.

Biserica Ortodoxă este o Biserică a tradiţiei, fară ca prin acesta să fie îmbătrânită. Puterea Duhului Sfânt îi insuflă mereu frumuseţea şi tinereţea netrecătoare; ea trăieşte ca o Biserică a prezentului şi a viitorului fară a fi subjugată unui anumit context istoric. într-adevăr, în era comunicaţională Biserica îşi exercită capacitatea de discernământ spiritual, probată în alte împrejurări în veacurile trecute. În acest sens, Mitropolitul Dameskinos al Elveției scrie: „Misiunea actuală a Ortodoxiei în pragul celui de-al treilea mileniu pune în evidență deodată datoria de a păstra legăturile cu tradiția patristică și grija de a pune în valoare forța de asimilare unică a spiritului european, mijlocind un dialog senin și fructuos cu gândirea și ideologiile europene moderne. Această misiune presupune dreapta apreciere a raportului şi alăturării armonioase între fond şi formă, aşa încât nici esenţa – adevărul enipostatic – să nu fie relativizată sub pretextul adaptării la condiţiile noi în continuă schimbare, nici forma – expresia legitimă a esenţei proprii a identităţii noastre şi a patrimoniului nostru cultural – să nu fie absolutizată printr-un exclusivism arbitrar. Ceea ce avem nevoie este deci să ne reapropiem forţa înnoitoare a tradiţiei ortodoxe care, în cur­sul celor două milenii de strălucire spirituală, a ştiut întotdeauna să se întrupeze în fiecare epocă, în fiecare neam şi ţară, fără a altera autenticitatea mesajului creştin şi fară a ştirbi plenitudinea acestuia”.

Tradiţia reprezintă un factor de unitate şi identitate, fiind totodată motorul reînnoirii. Mesajul mântuirii în Hristos îmbracă formulări istorice, potrivit contextului și nevoilor pas­torale, fără însă ca noile forme să aducă atingere spiritului învăţăturii de credinţă în integritatea şi autenticitatea ei plenară. Vorbind despre reînnoirea Tradiţiei canonice, profesorul Vlassios Phidas ajunge la concluzii valabile pentru ansamblul ex­presiilor istorice având drept conţinut viaţa în Hristos. Desigur, canoanele poartă amprenta istoricităţii iar Biserica Ortodoxă consideră neapărat necesar să rămână ataşată cu fidelitate faţă de îmbinarea istorică dintre duh şi literă. Ortodoxia nu absolutizează litera, însă o consideră purtătoare autentică și sigură a duhului subiacent. Astfel, ea păstrează „(…) cu o semnificativă sensibilitate adevărata îmbinare istorică dintre duh şi literă, nu numai pentru păstrarea neschimbată în canoane a mesajului revelat în Hristos, însă şi pentru fundamentarea justei adaptări pentru fiecare epocă şi în schemele istorice care să fie familiare credincioşilor. Altfel spus, respectul mărturisit de Ortodoxie pentru acest echilibru istoric între litera şi duhul canoanelor tre­buie înţeles nu ca un sindrom tradiţionalist morbid al evoluţiei sale istorice, ci mai ales ca o sensibilitate incontestabil sănătoasă, menită să protejeze sursa ei credibilă şi dinamismul renovator în toate perioadele istorice ale Bisericii”.

Valoarea duhovnicească a simbolului. Cultul şi teolo­gia ortodoxă au menţinut simbolizarea ca pe o cale de comuni­une între vizibil şi invizibil. Prin simbolismul liturgic, sacra­mental şi teologic, Biserica ne introduce în inima tainei: pentru că în plan religios persoana umană se deschide prezenţei reale şi infinite a Persoanei absolute sau, în fond, către comuniunea in­finită a Persoanelor Sfintei Treimi. Cunoaşterea simbolică depăşeşte limitele cunoaşterii raţionale şi, de aceea, pentru lim­bajul simbolic chiar lumea văzută, domeniu al semnificantului, nu are sens în afara legăturii cu semnificatul spiritual. Pentru cugetarea creştină „lumea noastră naturală empirică nu posedă în ea însăşi nici semnificaţie, nici orientare; ea dobândeşte aceste calităţi în măsura în care reprezintă un simbol al lumii spirituale”.

Spre deosebire de științele moderne (psihologie, psihanaliză, sociologie, matematici etc.), care folosesc simbolizarea într-un mod oarecum simplificator și reducționist la nivelul logicului și conceptualului, în întregime orientată către cunoaşterea creaturalului, expresiile credinţei religioase conservă puterea simbolului de a fi punte între creat şi necreat, între uman şi divin. În epoca dominată de mass-media umanitatea redescoperă posibilităţile cunoaşterii simbolice prin intermediul imaginarului și intuitivului, care conduc spre experienţa unei cunoaşteri integrale. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că societatea noastră „post-creştină” riscă adesea să deturneze simbolismul religios către scopuri exclusiv hedoniste sau comerciale. În finalul unei analize teologice critice asupra folo­sirii contemporane a simbolurilor biblice sau de inspiraţie creştină în industria publicitară Jerome Cottin ajunge la con­cluzia că „aceste creaţii publicitare, folosind urme de cultură religioasă, nu sunt reclame publicitare religioase. Ele sunt fragmente de cultură creştină, amestecate cu o ideologie a con­sumului şi reprezintă punctul ultim al unei traiectorii în trei etape: mărturia creştină devine cultură, apoi cultura devine consumaţie.

Nu putem nega faptul că această traiectorie înseamnă o slăbire şi o înstrăinare a mesajului original. S-a trecut de la cu­vântul viu la amintirea unui cuvânt, de la un simbol la un sim­plu semn, de la comuniune la comunicare, apoi la comerţ. De aceea, ni se pare legitim să propunem parcurgerea drumului in­vers, adică de a urca de la consumaţie la cultură, apoi la mărturisire, de a re-contextualiza ceea ce a fost decontextualizat, pentru a resitua aceste semne, simboluri şi imagini în cadrul lor de origine, cel al istoriei mântuirii”. Pe linia eforturilor de recuperare a simbolului, considerăm că limba mistagogică a Ortodoxiei ar putea aduce o contribuție benefică aparte.

Rugăciunea inimii. Într-o cultură dominată de indi­vidualismul alergând în căutarea fericirii imediate, Biserica cheamă la comuniune şi în acelaşi timp afirmă valoarea infinită a fiecărei persoane, „pentru că noi suntem templul Dumnezeului celui viu” (II Corinteni 6, 16). Taina persoanei conţine vocaţia veşniciei şi această vocaţie nu s-ar putea împlini decât prin rugăciune. Întors către interior, dincolo de spectacolul iluzoriu de lumină şi culoare al lumii mediatice, întrebarea despre un adevăr personal care transcende persoana se adânceşte în tăcere. Iar pentru a popula această linişte neliniştitoare şi dramatică a omului modern, Biserica îi propune rugăciunea curată a minţii în templul profunzimilor inimii. Este o veche practică monahală însă mulţi credincioşi trăind în lume au aflat calea mântuirii trecând prin poarta liniştii purificatoare a rugăciunii isihaste. Mintea unită cu inima în centrul fiinţei umane primeşte darul de har al Duhului Sfânt şi trăieşte plenitudinea iubirii divine. Fericirea duhovnicească transformă individul în persoană, iar omul devine subiect al harului îndumnezeitor.

Viziunea ascetică asupra lumii. Este o afirmaţie co­mună că oamenii din zilele noastre trăiesc într-o societate de consum. Între a fi şi a avea, contemporanii noştri sunt atraşi mai degrabă către sfera celui de-al doilea, pentru că economia de piaţă se prezintă ea însăşi ca o sursă aproape inepuizabilă de noi plăceri şi de multiple satisfacţii. Mirajul posesiunii, al averii, exercită o mare atracţie asupra omului modern.

Prin cult, prin învăţătura şi prin misiunea ei, Biserica aminteşte mereu lumii că toată creaţia este un dar al lui Dum­nezeu şi deasupra acestui dar se află semnul spiritual al crucii. De fapt, viziunea Bisericii asupra lumii este o viziune pur ascetică. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a fost onorat cu o demnitate împărătească atunci când a primit porunca de a lu­cra şi de a păzi creaţia. O viziune care se opreşte la suprafaţa lucrurilor conduce la uitarea de Dumnezeu, în timp ce privirea spirituală urmează paradigma euharistică: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate”. Este expresia li­turgică a actului de graţie prin care darul este adus ca ofrandă Dătătorului. Înţelegem astfel că omul şi lumea nu sunt auto­nome, avându-şi originea şi izvorul de viaţă în Dumnezeu. Aşadar, toate culturile şi civilizaţiile îşi ating sensul ultim prin întruparea cuvintelor unui dialog de iubire între Dumnezeu şi oameni. În acelaşi timp, bunurile acestei lumi constituie spaţiul de comunicare inter-umană. În lumea sensibilă şi, mai ales, în societăţile umane relaţiile care se stabilesc între persoane pot să se dezvolte în iubire frăţească şi solidaritate sau, dimpotrivă, pot să se prăbuşească în ură, dezbinări şi conflicte.

În plan social, Biserica învaţă şi practică respectul pen­tru toţi oamenii și pentru întreaga creaţie, în armonie cu această viziune ascetică asupra lumii ca dar al lui Dumnezeu şi po­sibilitate de perfecţionare spirituală. A III-a Conferinţă panortodoxă presinodală (Chambésy, 1986) exprima astfel voinţa unanimă a Bisericilor ortodoxe: „Noi, creştinii ortodocşi, pentru că am cunoscut sensul mântuirii, avem datoria de a lupta pentru uşurarea bolii, a nenorocirii şi a îngrijorării; pentru că am trăit experienţa păcii, nu putem rămâne indiferenţi faţă de lipsa ei din societatea actuală; pentru că am fost beneficiarii dreptăţii lui Dumnezeu, luptăm pentru o dreptate mai deplină în lume şi pentru dispariţia oricărei opresiuni; pentru că trăim în fiecare zi experienţa milostivirii divine, luptăm împotriva oricărui fana­tism şi a oricărei intoleranţe între oameni şi popoare. Pentru că propoveduim mereu întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, noi apărăm drepturile omului pentru toţi oamenii şi toate popoarele; pentru că trăim darul divin al libertăţii datorită lucrării răscumpărătoare a lui Hristos, noi putem să vestim în chip cât mai deplin valoarea ei universală pentru fiecare om și pentru orice popor. Pentru că, hrăniţi cu trupul şi sângele Dom­nului în sfânta Euharistie, trăim nevoia de a împărtăşi darurile lui Dumnezeu cu fraţii noştri, înţelegem mai bine foamea şi lipsa şi luptăm pentru înlăturarea lor, pentru că noi aşteptăm un pământ şi ceruri noi, unde va domni dreptatea absolută, noi luptăm aici şi acum pentru renaşterea şi înnoirea omului şi a so­cietăţii”.

Sursa: Preot Nicolae Dascălu, Comunicare pentru Comuniune, ed. Trinitas, Iași, 2000.