Bunătatea lui Dumnezeu
Bunătatea (iubirea) lui Dumnezeu este nemărginită. Aşa cum soarele îşi trimite căldura şi lumina peste fiecare şi peste toate, fară judecată sau condiţii, iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu se revarsă peste făpturile Sale în mod egal. Dumnezeu iubeşte pe cel drept şi pe cel nedrept, şi pe cel bun şi pe cel rău, pe cei ce au credinţă şi pe cei ce au pierdut-o, pe cei pe care noi îi urâm, precum şi pe cei pe care-i iubim necondiţionat. Iubirea lui Dumnezeu este disponibilă în fiecare circumstanţă, în fiecare activitate. Odată ce Dumnezeu este iubire, revărsarea iubirii peste toată făptura este nesfârşită. A fi demni de iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu reprezintă scopul existenţei noastre pe pământ. Pentru aceasta suntem, pentru a putea slăvi şi a lăsa să se pogoare iubirea dumnezeiască în conştiinţa noastră şi a o face prezentă şi activă în faptele noastre de toate zilele. A iubi pe Dumnezeul nostru cu toată inima, cu tot cugetul şi cu tot sufletul şi a iubi pe aproapele ca pe noi înşine este toată Legea lui Dumnezeu, este, după cum am mai spus, scopul existenţei noastre pe pământ. Iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu nu trebuie pătate cu fapte murdare, ci cu „frică şi cutremur” trebuie trăite în sufletele noastre.
Iubirea divină este iubirea în cea mai înaltă formă a ei, care se revarsă asupra noastră, iar noi ne bucurăm din plin de ea. Este o stare de conştiinţă care permite divinităţii să lucreze prin noi, prin faptele noastre. De aceea ea nu este posesivă sau condiţională. Nu este niciodată geloasă sau nesigură. Ea este întărită de duhul lui Dumnezeu ce o face conştientă de unitatea şi viaţa adevărată în lume, deoarece dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu se răsfrânge peste tot universul. Indiferent cine suntem, în cele din urmă, menirea destinului nostru este aceea de a împlini lucrurile pentru care am fost creaţi. Noi suntem fiii lui Dumnezeu, cu responsabilitatea de a aduce voia Lui pe pământ. Dar pentru aceasta, trebuie să ne cunoaştem, aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. În măsura în care alegem gândul şi fapta dreaptă, cultivăm în noi dragostea izvorâtă din credinţa cea adevărată, care are puterea de a deveni un canal al Duhului Sfânt în lumea iubirii lui Dumnezeu. Aceasta formează porunca cea nouă care ne-o dă Domnul însuși: „Iubiți-vă unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34). Aceasta este iubirea lui Dumnezeu, în care nu există nici un gând de interes personal, de care suntem datori noi, creștinii.
Iubirea adevărată este acea iubire totală şi dezinteresată şi este posibilă dacă avem încredere în Tatăl ceresc, în a-L iubi şi a face voia Sa. Dumnezeu este Atotbun cu noi şi cu toată creaţia Sa. El îşi revarsă bunătatea, dă daruri, dă bunuri spirituale şi materiale nu numai celor ce îi cer, ci tuturor oamenilor. Bunătatea Sa se extinde de la o margine la alta a lumii. De ea se pot bucura cu prisosinţă toţi şi pretutindeni. De aici nu rezultă, însă, că ea se impune tuturor, că omul este forţat să o primească. „Iată, Eu stau la uşă şi bat, zice Domnul, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Apocalipsa 3, 20). Cu alte cuvinte, iată, eu vă ofer tuturor iubirea şi bunătatea mea, zice Dumnezeu, dacă o primiţi cu credinţă şi cu dragoste, ea vă vă fi de folos vieţii voastre, iar dacă nu o primiţi, dacă o respingeţi, ea nu are pentru voi nici o valoare.
Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu sunt nesfârşite. Din ele se împărtăşesc toate făpturile, fiecare în măsura în care este capabilă să le primească. Dumnezeu hrăneşte păsările cerului şi se îngrijeşte de crinii câmpului (Matei 6, 26-28). „Face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 43); „Dă tuturor viaţă şi suflare şi toate” (Fapte 17, 25); „El dă hrană la tot trupul” (Psalmul 135, 25). Cu alte cuvinte, tot binele de care se bucură creaturile, este de la Dumnezeu. „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult decât putem noi înţelege, mai mult decât părinţii noştri trupeşti. De aceea, şi bunătatea şi darurile Lui faţă de noi sunt superioare bunătăţii şi darurilor ce le primim de la părinţii trupeşti sau de la alţii.
Bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, se arată prin faptul că ne dă viaţă, ne dăruieşte un mediu, în care putem trăi şi ne putem dezvolta după puterile şi capacităţile noastre, şi că ne înzestrează sufletul şi trupul cu toate mijloacele necesare atingerii scopului nostru. Viaţa este primul bun pe care îl primim de la Dumnezeu. Ea este un dar dat omului, de aceea trebuie să fie dinamică, echilibrată, optimistă, realistă, lucrătoare şi creatoare de valori creştine. Dumnezeu ne-a dat înţelepciune ca să putem pătrunde sensul adevărat al vieţii creştine care se trăieşte în raport cu Dumnezeu, cu aproapele. Hristos ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Şi mai departe: „Cel ce are pe Fiul, are viaţă. Cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă” (Ioan 5, 12). Calea vieţii este calea Domnului (Matei 3, 3; Fapte 18, 25 şi 19,9), este „calea Adevărului” (II Petru 2, 7), este „calea cea dreaptă” (II Petru 2, 15), este „calea dreptăţii” (II Petru 2, 21), este „calea păcii” (Luca 1, 79; Romani 3, 17) şi „calea mântuirii” (Fapte 16, 17).
Dumnezeu ne-a înzestrat cu gândire ca să prețuim și să trăim viața la justa ei valoare, să o împodobim cu toată răspunderea ce o avem pentru ea. Viața pământească trăită în Hristos și cu El este pregătirea și începutul vieții de dincolo, moartea fizică fiind numai trecerea hotarului dintre ele. Când spunem că „Hristos este viaţa” (Coloseni 3, 3-4; Galateni 2, 20), avem în vedere şi timpul istoric şi veşnicia, adică viaţa pe ambele planuri, pământesc şi ceresc. Prin elementele lui componente – trup şi suflet -, omul este legătura dintre cer sau lumea spirituală şi pământ sau lumea materială, cu toate atributele, dar şi cu toate îndatoririle şi răspunderea ei.
Mediul pe care l-a întocmit Dumnezeu pentru a putea trăi omul în el iarăşi este un mare dar. Dumnezeu a creat natura şi a rânduit lucrurile dintr-însa în aşa fel, încât ele oferă omului ce îi trebuie pentru viaţă: locuinţă, hrană, îmbrăcăminte. Dar, ca viaţa omenească să nu fie lipsită de farmec, să nu fie monotonă aici, pe pământ, Dumnezeu a înzestrat natura cu multe frumuseţi care să ne îndemne spre o viaţă cât mai plăcută, superioară, care să înalţe pe om sufleteşte. Spre acest scop a umplut Dumnezeu câmpul cu tot felul de flori ce desfată ochiul şi liniştesc sufletul, a îmbrăcat munţii cu codri verzi de brad şi i-a însufleţit cu cântecul melodios al păsărilor şi cu murmurul plin de farmec al izvoarelor cristaline; a împodobit albastrul cerului cu luminători strălucitori pentru bucuria sufletului.
Dumnezeu a dăruit apoi omului puteri sufleteşti ca să-şi poată înţelege rostul său în lume, puteri trupeşti şi toate mijloacele trebuitoare, i-a dat harul său ca să-şi poată realiza scopurile spre care tinde. Îi dăruieşte tot ce-i necesar pentru a se putea perfecţiona şi progresa în toate direcţiile, pentru uşurarea şi fericirea vieţii sale. Prin mintea primită de la Dumnezeu, omul are posibilitatea să cunoască ordinea din lume, cauzele şi efectele din natură, raporturile dintre fenomene. Prin puterea trupească el poate pune natura în serviciul său, îşi poate uşura, îmbunătăţi şi înfrumuseţa viaţa. Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa poartă diferite numiri: har, graţie, dar, când se varsă asupra omului fără nici un merit din partea acestuia. Harul este bogăţia nesfârşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare creştin, pe măsura credinţei şi evlaviei lui. Este marele dar al dumnezeirii preacurate ce vine la noi ca o curgere îmbelşugată dintr-un izvor etern. Această putere necreată izvorăşte de la Dumnezeu şi, dăruindu-se gratuit tuturor credincioşilor, descătuşează puterile sufleteşti şi ne dă putere să lucrăm binele şi să înaintăm pe calea virtuţilor.
Harul, puterea aceasta supranaturală, este o putere nevăzută pe care Dumnezeu o trimite omului ca să-l ajute în lupta cu ispitele şi în toate necazurile vieţii. Harul este iubirea concretă a lui Dumnezeu faţă de om, manifestată necontenit în viaţa omenirii, este «apa cea vie» care curăţă, întăreşte şi face să sporească neîncetat toată viaţa cea duhovnicească a noastră. Prin har, prin dar, prin graţie divină dobândim iubirea lui Dumnezeu (Romani 5, 5), putere şi înţelepciune (Luca 21, 15), răscumpărare şi iertare (Efeseni 1, 7-8), mângâiere și nădejde (II Tesaloniceni 2, 16), îndreptare (Romani 3, 24), sfințire (Romani 15, 15-16), pace (Romani 1, 7), toate darurile duhovnicești (I Corinteni 12, 1-31) și toată mântuirea sufletului (Fapte 15, 11). Harul este absolut necesar tuturor, fară el oamenii sunt asemeni pământului uscat, care e lipsit de umezeală şi nu poate da rod sau asemenea măslinului sălbatic, ce nu poate aduce roade bune. Harul sfinţitor este mâna lui Dumnezeu care lucrează asupra noastră, a celor slabi şi cazutî m păcate. Iar mijloacele prin care împărtăşeşte El acest har spre a-1 face împreună-Iucrător cu ceea ce putem noi da (faptele noastre) pentru mântuire, sunt Sfintele Taine.
Se numeşte îndurare sau milă când Dumnezeu dă ajutor celor ce se află în necazuri şi dureri şi îi izbăveşte de ele. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”, zice Domnul (Matei 11, 28). Se numeşte îndelungă răbdare când Dumnezeu nu pedepseşte imediat pe cel ce păcătuieşte, ci întârzie pedepsirea, aşteptând îndreptarea celui rău. „Drept aceea pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale” (Fapte 8, 22). Se numeşte blândeţe când Dumnezeu uşurează sau micşorează pedeapsa pe care o merită omul pentru păcatele săvârşite. Se poate vedea, deci, că Dumnezeu e atotbun şi iubitor. El dă creaturilor tot ce le este de trebuinţă pentru viaţă şi îşi revarsă, cu belşug, dragostea Sa asupra oamenilor. Bunătatea îşi are izvorul în iubire. Unde nu este iubire nu poate fi nici bunătate. Numai cel ce iubeşte poate fi bun. Şi cum Dumnezeu iubeşte lumea, iubeşte şi făpturile Sale şi le dăruieşte tot ce contribuie la conservarea şi fericirea lor. Totdeauna zicem că Dumnezeu este bun: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Bunătatea este contrariul egoismului. Cel egoist se închide în sine şi face din sine centrul întregii sale activităţi şi toate le raportează numai la sine. Cel altruist, cel bun e mereu înclinat spre altul, spre a face bine şi altuia. Sf. Scriptură ne arată în nenumărate locuri că Dumnezeu e bun: „Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” (Psalm 135, 1); „Bun este Domnul cu toţi, şi îndurările Lui peste toate lucrurile Lui” (Psalm 144, 9). În toată scriptura se vorbeşte de bunătatea lui Dumnezeu, care se revarsă peste cei ce îl caută, peste cei ce se încred în El şi mai ales peste cei ce fac voia Lui.
Stând lucrurile astfel, se înţelege că noi nu putem rămâne nepăsători faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Datoria noastră este să o preţuim după cuviinţă şi să ne manifestăm întreaga noastră recunoştinţă pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. îi suntem recunoscători atunci când, iubindu-1 din tot sufletul, ne conducem în viaţă după poruncile Sale. Bunătatea Sa o preţuim după cuviinţă atunci când căutăm să ne pătrundem de iubire sinceră faţă de semenii noştri, iubire din care să izvorască tot felul de fapte bune. O preţuim atunci când încercăm ca, după cum este El bun faţă de noi, tot aşa să fim şi noi buni faţă de aproapele nostru. Dumnezeu nu-i lasă nerăsplătiți pe cei ce se roagă și așteaptă milostivirea sa. Nici o dorință sinceră și curată nu rămâne neîndeplinită din partea Sa. El nu ruşinează, nu respinge şi nu-şi întoarce faţa de la cei ce îl caută, ci dă „cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).
Deci omul credincios, pătruns de bunătatea lui Dumnezeu, oglindeşte în persoana şi faptele sale bune bunătatea lui Dumnezeu. Căci, în fond, a fi bun înseamnă a fi cu sufletul deschis faţă de aproapele tău, înseamnă a avea o inimă capabilă să vibreze şi să participe la suferinţele altuia, înseamnă să fii gata să vii în ajutor chiar când eşti convins că omul respectiv şi-a creat singur situaţia grea în care se află. „Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-1 pe Iisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 22, 35-40).
Sursa: Pr. Ion Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om.