„Era mort și a înviat, era pierdut și s-a aflat…” (Luca XV, 11-32)

Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai rodnică parabolă a Mântuitorului, aş răspunde fară nicio ezitare. Aceasta! Ea ar trebui să fie temă de casă pentru fiecare copil măcar o dată pe an, copierea ei fiind deja un exerciţiu de meditare asupra vieţii şi morţii, asupra morţii şi învierii fi­ecărui suflet. Temă pentru adolescent şi matur deopotrivă. Deşi este numită, în genere, Evanghelia fiului risipitor, am să vă rog să-mi îngăduiţi să schimbăm împreună o men­talitate pastorală. Cine e oare risipitorul? Fiul? El risipeşte averea şi aşteptarea tatălui! Ba viaţa însăşi a tatălui o neso­coteşte. După legea Orientului, averea nu se poate împărţi între fiii unui tată decât la moartea acestuia. De aici durerea omului, nu din risipirea averii, ci din faptul că, cerând să-i împartă averea — „dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 11) e propoziţia unei trădări de tată—, fiul îl declară mort. Mort şi îngropat. Iar plecarea sa îl ucide încă o dată.

Tatăl e singur. Nu are soţie, putem presupune uşor că este văduv, nu mai are fii. Pentru că cel rămas nu face decât să fie iritat de tristeţea tatălui, deranjat că încă mai speră la revenirea nebunului plecat în pelerinajul pierzaniei. Iar tatăl continuă să se risipească în aşteptare, în întristare, în nădejde judecabilă de către aceia care cred că ce-ai omorât, omorât rămâne. Pilda devine fundamentală pentru a înţelege modul pedagogic al Mântuitorului de a pune problema învierii. Până la momentul pildei acesteia, fiica lui Iair învi­ase, fiul văduvei din Nain înviase, iar la noi a ajuns şi lecţia învierii lui Lazăr. Cheia momentului acestui soi de învieri din păcat este data însă de Învierea Mântuitorului. Noi nu putem predica şi trăi Evanghelia ca şi cum n-am şti că Hristos a înviat. Nu putem posti ca şi cum n-am şti că Hristos a înviat. Citită prin cheia învierii Mântuitorului Iisus Hristos, pilda aceasta este o lecţie deschisă de mântuire.

Trăirea păcatului, umilirea socială — nici atunci nu era o onoare să fii porcar — şi venirea în fire din păcat spre vir­tute sunt toate activate depostire. Între roşcove şi porci, fiul cel năbădăios preferă să postească, mâncând roşcove. Iudeu – din multe amănunte înţelegem aceasta -, refuză să calce legea postului, şi postirea îi aduce aminte de casa tatălui. Tot timpul când postim, oricât de mare ne-ar fi căderea în­tre porcii-păcate, ne aducem aminte de un Tată care ne aş­teaptă. De un Tată Care risipeşte mereu şi mereu aşteptarea întoarcerii noastre, dispus nu doar la aşteptare, ci şi la repri­mirea depărtatului, imposibilului călător. în fond, fiecare dintre noi suntem risipitori şi nedrepţi cu dragostea Tatălui, puţini dintre noi având şi tăria de a alege roşcovele…

Tatăl Risipitor are şi un alt fiu. Cârcotaşul şi insensi­bilul. Distanţat de drama tatălui, mereu are grijă să spună „acest fiu al tău”, deci nu şi „frate al meu”, fratele fiului risipit în mediocritate şi păcat este el însuşi risipit în medi­ocritate şi acreală. Nu înţelege efuziunea şi bucuria tatălui. Revenirea fratelui îl irită, pentru că simte că dacă averea se părţise, inima tatălui rămăsese neîmpărţit de partea fugarului. Luase jumătate de avere, dar nu şi jumătate de inimă. Tot ce muncise — şi acum scoate ochii tatălui pentru aceasta – era de fapt al lui. Nu a înţeles nicicum de ce e nevoie de vițelul cel gras în ospăţul de primire a fratelui său nefârtat.

Dar noi, oare, înţelegem? Cei care predică la textul acesta remarcă viţelul, dar nu şi sensul său. Era un viţel bun de mâncat şi atât? Oare tatăl numai atât a aşteptat, să mă­nânce friptură cu fiul? Nicidecum. Este limpede că Mântu­itorul insistă pe viţel şi ied, ca daruri la masă, tocmai pentru a sublinia fundamentul de jertfa al viţelului. Era nevoie de o jertfa pentru ca venirea fiului acasă să fie o împăcare cu adevărat pecetluită în Dumnezeu. Pentru prietenii veseloase e de-ajuns iedul, pentru reîmprietenirea cu Dumnezeu e nevoie de Jertfa. Hristos descoperă astfel rolul întrupării Sale. El a venit să împace lumea cu Tatăl ceresc, e gata să fie Jertfa de împăcare. Atât doar că înţelege, în chip profetic, că această Jertfă a Sa va fi prilej de sminteală pentru aceia pe care nu-i doare inima de fraţii risipitori şi risipiţi prin păcate şi care se mulţumesc cu iezii la proţap, cu ospeţe lipsite de sens mântuitor, cu îmbuibeli absurde în numele unor sărbători dezbrăcate de sens ceresc.

De aceea aşază Biserica Ortodoxă, la începutul urcu­şului duhovnicesc al Postului celui Mare, temeiurile postirii. Jertfa de abţinere de la mâncarea născătoare de uitare a harului lui Dumnezeu şi Jertfa mântuitoare a Mielului lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos Însuşi. Nu poţi posti dacă nu eşti motivat. Învierea este un motiv suficient pentru a posti? Dacă nu e suficient un astfel de dumnezeiesc motiv, nici postirea nu este mântuitoare! Să nu risipim darurile Tatălui doar pentru că vrem să ne hrănim din nebunia de roşcove a păcatului. Nici cuminţi în linguşeală să nu fim. Ci vii, căutând să înţelegem bucuria învierii, medicament angoaselor mediocre în care ne zbatem!

Sursa: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?…”.